Săptămâna asta, imediat după Electric Castle, am plecat la un training în Londra, împreună cu o colegă de birou. Când am primit mailul cu detaliile excursiei noastre, primul aspect pe care l-am verificat în amănunt a fost hotelul.
Așa cum am mai declarat pe blog (aici) și în trecut, am o ușoară aversiune față de hoteluri, mai ales față de anumite. Adică locul în care mă cazez trebuie să respecte câteva reguli simple, ca să mă simt confortabil acolo – să fie foarte aerisit (puține lucruri, strictul necesar), cu lenjerie foarte curată (prefer să nu văd vreun fir de păr de la un fost chiriaș), baia să fie curată și, pe cât posibil, să nu aibă mochetă pe jos. Acum, cu mocheta cred că am eu vreo traumă din copilărie, din tabere sau de pe undeva, deși nu-mi amintesc exact cum a pornit. Cert este că mie îmi inspiră mizerie. Am văzut destule la viața mea pline de tot felul de pete și amintiri și asta nu mă face decât să mă gândesc la poveștile oamenilor care au mai trecut pe acolo. Doar la hotelurile high-class, în general, mochetele sunt chiar bine întreținute și curățate frecvent, dar nu mereu ne permitem să ne cazăm acolo.
Acum, trecând peste piticii care locuiesc în mansarda mea și activează tot felul de mecanisme bizare, să ne întoarcem la hotelul din Londra. Cum este și firesc, prima dată am accesat site-ul oficial, să vedem ce are de oferit: http://www.pavilionhoteluk.com/. Ignorând interfața anilor 2000, descrierea de pe site m-a lăsat mască. Pentru că Pavilion Hotel este destinat, aparent, oamenilor care apreciază latura artistică a vieții, este folosit pentru diverse filmări și photosession-uri, iar vedetele sunt pur și simplu îndrăgostite de ceea ce hotelul are de oferit. Nu mă las dusă de cuvinte goale și sap mai adânc în site. Găsesc aceste imagini și înțeleg dintr-o dată ce latură artistică a minții mele trebuie să activez, pentru a aprecia locul la adevărata lui valoare:
Timpul foarte scurt, rezervările deja făcute, am zis să nu insist pe subiect. Până la urmă, iată ce ocazii excelente de a-mi alimenta contul de Instagram cu un conținut de calitate. Avion, training, masă, drum, ajungem la hotel într-un final, seara târziu. Primul impact: recepția. Știu că e greu, dar vă rog să faceți un exercițiu de imaginație și să așezați într-o cameră de maxim 6 m2 următoarele: un birou cu calculator, două fotolii vintage și mari, o bibliotecă plină de cărți vechi și foarte vechi, o mașină de cusut vintage și mare, un dulap cu tot felul de obiecte luate din târgurile de vechituri, trei valize vintage, două lampadare imense, diverse busturi ale unor oameni diverși, tablouri, oglinzi și covoare suprapuse. Nasty, nu? 🙂
Luăm cheia camerei ”Reflexions” și pornim în căutarea ei. La etajul 1 ne spune băiatul de la recepție. Am căutat ceva până ne-am prins unde la etajul 1, acolo existând doar o ușă cu planul de evacuare pe ea. Ne-am dat seama că ușa aia se deschide și am pășit îndărătul ei. Un hol mic mic, strâmt, cu alte trei uși despre care puteai ghici că ascund în spate locurile de cazare.
Băgăm cheia în ”Reflexions” și vedem minunea.
Că e mică? N-are a face. Că au tapetat pereții unei camere foarte mici cu (aproape) cea mai închisă culoare din lume? Abia asta îți dădea senzația de claustrofobie și murdar. Plus toate obiectele aruncate random pe acolo: lampadarele, fierbătorul de apă, ventilatorul, un scaun cu tapițerie vintage și roasă, un dulap din lemn masiv căruia îi cădea ușa din țâțâni, un televizor inutil (nu funcționa, am încercat), draperiile masive, pânzele de păianjen (vă rog să plecăm de la premisa că erau decorative) și zecile de oglinzi de pe pereți. Că doar eram în Reflexions. N-am avut curaj să citesc ce scrie pe ele, vă zic sincer, că n-am vrut să risc și să dau bunătate de suflet latin britanicilor (deși unii din ei ar avea nevoie, dacă mă întrebați).
În fine, trecând peste aspectul general al camerei, am deschis debaraua și am găsit, șocate, baia. M-am simțit fix ca în tren acolo. Un tren de jucărie – cu o chiuvețică și un răftuleț și o oglinduță. Noroc că sunt minionă și atunci nu exista riscul să mă lovesc de tavan. Deși, dacă mă chinuiam doar puțin…
M-am panicat inițial și primul gând a fost să anunțăm că locul nu e ce trebuie și că am vrea să plecăm în altă parte. Dar apoi mi-am dat seama că, dacă supraviețuiesc totuși nopților dormite acolo, aș putea ajunge să scriu pe blog despre asta. Și, oricât de tâmpită ar părea motivația, mi-am făcut curaj. Mai ales că lenjeria chiar părea curățică (uite și o bilă albă, să nu ziceți că sunt cârcotașă).
A meritat efortul? Aproape. În sensul în care noaptea nu a ieșit nimic din dulap (deși am tot stat de veghe, să văd care-i treaba cu el), oglinzile nu și-au mutat locul în cele 3 zile petrecute acolo și nici semne pe corp nu am avut dimineața. Deci, practic, nimic interesant cu care să țin audiența aproape. Doar patul ne-a tot dat fiori din când în când, pentru că un așa scârțâit nu cred că am mai auzit până acum. Bănuiesc că voia să ne transmită ceva, dar noi nu am reușit să descifrăm nimic până la plecare și l-am lăsat în pace.
Conform utilizatorilor TripAdvisor, exista și un șoricel care locuia acolo. Noi nu l-am întâlnit, deci tind să cred că oamenii au fost pur și simplu răutăcioși cu review-urile. În mod cert șoarecele nu ar fi avut cum să se strecoare prin toată grămada aia de lucruri.
P.S.: Să nu plecăm de la premisa că a fost un hotel ieftin. Conform informațiilor de pe site (ceva mă face să cred că nu au fost actualizate și aduse în contemporan), costurile sunt cam așa: Small Single £69, Large Single £100, Double/Twin £110 (ca a noastră), Triple £130. Deloc puțin aș spune.
