Sinuciderea TV-ului.

Nu regret nimic mai mult din săptămâna care s-a încheiat, decât faptul că nu am avut puterea și inspirația de a-mi așterne gândurile aici. A fost un dezmăț total în timpul meu, cu telefoane și planificări, cu vacanțe decalate și evenimente pe rol. Aveam speranțe mari pentru săptămâna asta însă, gândindu-mă că voi întrezări luminița de la capătul nebuniei: oaza de relaxare și ușurare, satisfacția totală că totul a ieșit așa cum trebuie. Dar nu. Pentru că atunci când nu e una, sigur va fi alta. Să mă explic.

De mică am obiceiul de a deschide televizorul înainte de a adormi. Un pic doar, cât să-mi netezesc creierul și să-l pregătesc de somn, între doi sâni și un scandal sexual. În plus, acest proces mă ajută să mă mențin conectată la ce se mai întâmplă în jurul nostru, mai aflu și eu ce mai face rating în ziua de azi și ce subiecte mai sunt apreciate de diverse televiziuni. Același lucru făceam și aseară, pe la 12.00, când am auzit o bubuitură, urmată de un nor de fum negru și de un miros greu, de ars. Televizorul meu nu a mai rezistat acestui asalt și s-a sinucis. Pe vecie. Căci nu cred că mai este rost de reparat, la halul în care arată.

Mi-e dor deja de el, pentru că a fost alături de mine încă din copilărie. El a fost cel care m-a vegheat, când m-am operat de apendicită. El a vegheat-o pe mama, când l-a născut pe frati-miu. A fost acolo, când m-am bucurat, când am văzut filme bune și filme proaste, m-a sprijinit la oboseală și mi-a dat mereu motive de a zâmbi, chiar și tâmp. Mi-e greu fără el și dimineață am simțit camera goală. Nicio voce pe fundal, niciun bâzâit în surdină.

Așa că voi păstra telecomanda ca amintire și voi pleca în căutarea unui înlocuitor. Mai tânăr, mai zvelt, mai tolerant la prostie. Urați-mi noroc. 🙂

Sursa foto.