Zi nefastă.

Sunt zile şi zile. Iar astăzi a fost pentru mine una dintre ACELE zile, când pare că totul s-a pus de-a curmezişul şi nimic nu funcţionează la parametri normali. Culmea, chiar astăzi mi-am programat o serie de activităţi birocratice. Să profit de concediu, zic, şi să mă ştiu cu treburile încheiate. Părea totul perfect organizat şi planificat, la ora 09.00, când am părăsit domiciliul.

Merg mai întâi la operatorul de telefonie mobilă, să-mi schimb abonamentul. Amân momentul de vreo două luni şi simţeam că în sfârşit i-a venit sorocul. Dar nu. Mă mai ţine în contracţii puţin, până luna viitoare, probabil, când voi primi din nou factura şi îmi voi reaminti de această nevoie. Dar să revenim. Stau la coadă cuminte cam un sfert de oră şi ajung în sfârşit la domnul cu pricina. Vorbim, negociem, stabilim şi apoi mă păleşte cu întrebarea:

„O factură de utilităţi recentă aveţi?”

„Păi…nu am.”, zic timidă şi vizibil încurcată.

„Ne pare rău, dar este necesară şi nu vă pot ajuta altfel. Vă aşteptăm când aveţi toate documentele la dumneavoastră.”

Văd privirea glacială şi puternic hotărâtă şi îmi dau seama că nu mai are rost să insist. Traversez Bucureştiul şi mă opresc la sediul bancar, acolo unde plănuiam să închid un cont de mult uitat. Stau la coadă la casierie mai întâi. Şi stau, şi stau… Ajung, într-un final, să-mi plătesc comisioanele restante.

„Se poate plăti cu cardul?”, întreb eu, în inocenţa mea.

„Nu, doar cash.”, mi se răspunde.

„E super…”, mormăi în barbă. Nu pricep nicicum de ce într-o bancă nu se pot face plăţi cu cardul, dar mă rog. Ies trei paşi, scot bani de la bancomat, mă întorc şi plătesc. Mă eliberez de o grijă.

Dau să merg mai departe, la domnişoara care se ocupa de operaţiuni mai dificile. Dar mă lovesc instant de o coadă nejustificată. Şi spun nejustificată, pentru că duduia cu pricina nu părea să arate vreun interes pentru clienţii de rând, care priveau înspre birou cu ochii mari şi înflăcăraţi. Purta liniştită o discuţie intensă cu o clientă: despre educaţia copiilor. Şi toţi ştim că este un subiect aproape inepuizabil. Se ridica tacticos de la birou, mergea până la imprimantă. Mergea uşor până la dulap, îl deschidea, nu lua nimic. Închidea dulapul, mergea din nou până la imprimantă. Deschidea tacticos un sertar, nu lua nimic nici de acolo. Se întorcea la birou şi continua conversaţia. Lua din când în când câte o gură de apă şi mai arunca câte o privirea fugară spre monitor. A încercat de 3 ori să capseze nişte foi. În final i-a reuşit. A vrut să numere nişte bani, s-a încurcat. A luat-o de la capăt. Până la urmă i-a aranjat frumos şi i-a pus în maşina de numărat bani. S-a scurs o oră astfel şi iată-mă şi pe mine, în sfârşit, pe scaunul clientului.

„Vreau să-mi închid contul de la dumneavoastră.”, spun cu mare satisfacţie în glas.

„Sigur. Buletinul, vă rog.”

Înmânez actul şi aştept. Scrie minuţios, cu grijă, fiecare cifră din CNP. Se uită şi analizează, să se asigure că este corect. Ridică apoi ochii şi aruncă lancea:

„Nu puteţi să-l închideţi. Aveţi nevoie de actul x şi y, pe care le-aţi primit la deschidere. Este o situaţie mai specială. Ne pare rău.”

„Şi, în eventualitatea în care nu le mai găsesc, ce fac?”

„Plătiţi amendă. Dar eu vă sfătuiesc să mergeţi acasă şi să le cautaţi.”

„Perfect, vă mulţumesc pentru timpul irosit.”

M-am retras, cu coada între picioare şi ochii pleoştiţi, la o cafea, să rumeg întâmplările. Mai aveam chestii de bifat, pe lista de To Do, dar mi-e clar că asta nu este ziua potrivită. Mă întorc acasă. E mai sănătos pentru nervii mei.

Sursa foto.

Tweet