Luni. Este vară şi este cald. Caniculă aş putea spune, având în vedere găurile din asfalt făcute de tocurile domnişoarelor. (Înainte de a ajunge acolo unde vreau, aş vrea să ne imaginăm foarte bine decorul.) Eşti în dormitor. Termometrul arată vreo 32 de grade abia, dar cine îl mai crede? Ai geamul deschis, doar-doar mai intră vreo adiere bolnăvicioasă de vânt. Se întâmplă rar, dar speri. Căldura dilată totul, dar mai ales amplifică mirosuri. Şi atunci se întâmplă. Auzi picuri pe pervaz. Primul impuls este să-ţi tragi pantalonii şi să ieşi degrabă în faţa locului, pentru a mulţumi naturii că nu te-a lăsat de izbelişte.
Deşi minţile îţi sunt demult luate de arşiţă, mai stai o clipă şi priveşti înspre geam. Ce ciudat, plouă doar într-o parte. Şi plouă galben şi greu. Soios şi bizar. Mergi mai aproape, să vezi ce se întâmplă. Şi atunci te izbeşte. Este urină. Faci ochii mari şi eforturi considerabile, pentru a-ţi reţine senzaţia de greaţă care te năpădeşte pe loc. Urina se prelinge între timp pe geamuri, pe pervaz şi se aşterne în pârâiaşe subţiri pe parchet. O ia la vale spre tine şi ştii că nu mai ai scăpare. Şi miroase. O putoare specifică de veri triste şi obositoare (nu ştiu în realitate cum e; dar, dacă vara tristă ar mirosi, probabil că aşa s-ar simţi.).
Sângele îţi fierbe în vene la propriu şi la figurat. Uiţi de tot şi o iei la fugă. Iei mopul şi ştergi. Dezinfectezi, freci, dai cu spray prin cameră şi cu spirt pe mâini. Te linişteşti puţin şi stai pe gânduri. Nu ştii dacă a fost aievea sau nu. Ce s-a întâmplat şi, mai ales, de ce?
Marţi. Iei schema blocului şi începi investigaţiile. Ai nişte bănuieli, dar nimic nu se confirmă încă. Nu ai avut prezenţă de spirit la momentul potrivit şi acum suferi. De unde? Asta este întrebarea cea mai importantă. Nu regreţi prea mult, însă, căci fenomenul se repetă. Un jet regulat curge dinspre etajul 5 spre pervazul tău, fără grabă, fără ruşine. Te înfurii şi suni la uşă. Nimic. Mai că îţi vine să plângi. Nimic.
Miercuri. Episodul se repetă, dar, de data asta, uşa de la 5 se deschide molcom.
„Bună seară. Nu ştiu ce se întâmplă exact, dar…de la dumneavoastră din balcon curge urină la mine pe geam. E scârbos.” Ochii leşinaţi din spatele uşii se dilată şi umerii se ridică ofensiv.
„Nu se poate. Dar cum aşa?”
„Cam de asta mă aflu şi eu aici…Aş prefera să vedem ce se întâmplă şi să remediem cumva situaţia.”
„Dar sigur nu este de la noi, nu are cum.” Şi pe fundal latră un dulău, care nu mi-a fost drag niciodată, oricât de mult aş iubi eu animalele.
„Nici de la câine nu are cum?”
„Nu se poate. Îl scoate fata mea zilnic în parc. Bineee…mai face şi pe unde apucă prin casă, că doar nu l-am dus la dresaj şi animal e. Dar chiar aşa, direct pe ţeavă…ce naiba. N-o fi atât de inteligent.”
„Vă rog mult să aflaţi şi să remediaţi situaţia. Mă deranjează cumplit.”
„Da, vă cred. Dar nu e de la noi. Seară bună.” Şi se retrage în intimitatea obscură a apartamentului său.
Joi şi vineri. Se întâmplă din nou, iar ţie îţi ies peri albi. Când ajungi acasă de la job, îţi dai seama că miroase în dormitor ca într-un WC public şi niciun dezinfectant pare că nu-şi mai face efectul. Iei măsuri. Ai învăţat orarul, ai învăţat obiceiurile, de ce să nu stai să urmăreşti? Doar n-oi avea treburi mai bune de făcut.
Sâmbătă. Te uiţi din faţa blocului consternat, aşteptând ca „ceva-ul” să se întâmple. Şi gata. Curge şuvoiul. Enigma a fost rezolvată. Suni din nou la 5.
„Daaa…”
„Dumneavoastră vă lăsaţi câinele să facă în balcon şi apoi aruncaţi o cană de apă peste, sperând ca totul să se evapore până la etajul 4? Nu vă daţi seama că totul curge mai jos, culmea?”
„Dar nu, dar cum e posibil? Apa diluează urina. Nici nu se mai simte…ce naiba.”
„Oooo, dar vă invit să testaţi această teorie, de la un etaj mai jos. Vă rog să încetaţi. Scoateţi câinele în parc, lăsaţi-l să se elibereze pe gresia din bucătărie, habar nu am…numai pe pervazul şi în dormitorul meu NU. Aşa aş prefera.”
Aştepţi cu interes rezultatele întrevederii. Până atunci, visezi la zilele în care nu mai trebuie să-ţi împarţi intimitatea şi liniştea cu alţi 100 de indivizi egoişti.
Tweet