30 august.

30 august 1986. Doi tineri păşeau cu timiditate în sala mare de la Starea Civilă. Se ţineau de mână şi îşi ţintuiseră privirea pe podea. Din pantalonii lui curgea apă, iar pantofii ei cu toc erau îngreunaţi de noroi. I-a prins ploaia pe drum, dar nu şi-au permis să vină cu maşina, pentru că îşi cheltuiseră ultimii bani pe buchetul ei de flori. Erau aproape singuri, pentru că părinţii nu-şi doreau neapărat această uniune. Şi-atunci de ce să mai străbată drumul până în Bucureşti?

Ea avea părul până la umeri şi creţ. De fapt, nu era creţ natural, dar îi plăcea să şi-l facă permanent din când în când. Asculta cu fruntea încreţită discursul de familie nouă care se rostea în faţa ei. Dar, de fapt, tot timpul se gândea la cum şi-a cunoscut viitorul soţ. Pe şinele de tren din Jilava, când stătea în gazdă la o pichereasă şi făcea naveta până în Bucureşti, unde-şi găsise un post bunicel la IMUC. Ce-o fi fost în capul ei, să se ia aşa repede? Visa să intre la Facultatea de Pedagogie şi să iasă profesoară. De română dacă se poate, pentru că îi place mult.

El avea părul negru şi o mustaţă deasă. Ştia că urmează să fie chemat în armată, dar spera să intre la Facultate până atunci. Visa să fie pilot şi dăduse mai multe teste pentru asta. Nu ştia ce şanse are, însă, pentru că, în vagonul de tren în care a dormit în ultimele luni nu prea mai putea să înveţe după lăsarea întunericului. Tatăl lui era inginer la CFR şi trebuia să stea mereu pe teren. Aşa că îl însoţea, ca să-şi poată permite viaţa de Bucureşti.

Se ţineau de mână strâns, până când Primarul i-a chemat să semneze. Niciunul nu ştia ce va urma exact, dar trebuia să fie bine. N-avea cum altfel.

30 august 1988. El era în armată şi îi tremurau mâinile, în timp ce-şi punea uniforma. Citise telegrama de la ea şi nu mai putea sta locului. Nu ştia dacă totul va decurge normal sau vor fi probleme. În fond, ea se chinuise cu mobila şi cu tot singură.

Ea intrase deja în travaliu. Sau cel puţin aşa credea pe-atunci. Stătea pe patul de spital şi se ruga ca totul să decurgă normal, să nască un copil sănătos. Nimic mai mult. După 6 zile de spitalizare şi dureri, a născut în sfârşit o fetiţă grăsună. Pe 4 septembrie, la ora 23.45. Doctorii voiau să o înregistreze pe 5, dar ea a insistat că nu vrea. Presimţea că 4 va fi cu noroc.

30 august 1991. În sfârşit îşi permit şi ei să-şi cumpere un apartament normal şi să fugă din garsoniera puchinoasă din Reşiţa. Nu prea aveau loc acolo să se mişte. În fiecare seară îi făceau patul fetiţei pe masa pe care mâncau. Nu aveau loc de mai mult. În plus, vecinii erau agresivi şi gălăgioşi şi murdari. Mereu apăreau gândaci prin bloc din cauza lor. Se mută, aşadar, în apartamentul cu 3 camere, plătit prin uriaşe eforturi şi sforţări.

30 august 1995. Urmează prima zi de şcoală a fetiţei lor. Tocmai i-au cumpărat pampoane albe şi o probează cu uniforma cea nouă. Le e drag de ea şi nu le vine să creadă cât a crescut. Ce repede.

30 august 2002. Au trecut aproape 2 luni de când s-a născut băiatul. Nu se mai aşteptau să aibă un fecior la vârsta asta, dar şi-au asumat. Le va fi bine la bătrâneţe, să aibă pe cineva aproape. Că fetele sunt cum sunt. Se mărită şi pleacă. E mai greu noaptea, însă, că are colici şi trebuie să te plimbi cu el pe hol.

30 august 2011. Sărbătoresc deja 25 de ani de căsătorie. Au lacrimi în ochi gândindu-se la toate cele prin care au trecut. Nu-şi dau seama când a zburat timpul şi se uită cu duioşie unul în ochii celuilalt. Îşi caută unul altuia imaginea din trecut. Îşi caută părul făcut permanent şi mustaţa deasă. El dă să se şteargă pe picioare de ploaie. S-a uscat demult. Ea dă să-şi cureţe pantofii, dar noroiul nu mai este acolo. Când au dispărut toate şi au ajuns aici?

30 august 2013. La mulţi ani, mami şi tati.

Sursa foto.

Tweet