N-am mai scris de mult ceva de corazon. Dar textul ăsta a țâșnit pur și simplu din mine, în timp ce mă uitam la Bebsi și-mi aminteam de copilăria mea. De ce mă făcea pe mine atunci fericită și care sunt amintirile cele mai puternice din perioada respectivă.
Credeau mereu că am adormit. Așa că se ridicau ușor și mă lăsau singură în cameră. Mergeau de regulă în grădină, că acolo era multă treabă și mereu ceva de făcut. Și eu rămâneam singură în mijlocul patului, în cameră. Camera copilăriei mele, dintr-o casă modestă de țară, dintr-un sat relativ aproape de București. Și-mi amintesc totul atât de clar și în detaliu.
Era un pat măricel, cu arcuri și tot felul de noduri, care mă deranjau la fund. Pus în colțul camerei, cu o ladă din lemn la cap. În ladă țineau plapuma de iarnă și alte acareturi. Pe pat era mereu o cuvertură verde închis, cu model negru, dintr-o lână groasă, care ciupea la atingere.
Pe pereții verzui era pictat un model abstract alb. Mereu m-am întrebat, mai apoi, cine pictase camera aia. În stânga sus, pe perete, erau atârnate două ștergare frumos brodate, care mărgineau pozele bunicilor și străbunicilor mei. Pe același perete, în colț, erau și un geam mic, care dădea în curtea vecinilor de lângă. Mă fascina, pur și simplu, să mă cațăr pe sobă și să mă uit pe-acolo, în curtea lor. Mai ales când trebuia să dorm. Că era prânz și liniște deplină. Zăream doar, printre frunzele viței de vie, păsările cum ciuguleau din mâncare. Mamaie înnebunea de fiecare dată când mă găsea atârnată acolo.
Aveam o sobă maro închis, cu plită și cuptor. O placă de faianță de pe sobă era ciobită într-un colț și-mi plăcea tare să o zgândăr, să văd dacă avea să cadă. N-a căzut niciodată. Aici se pregăteau turtele iarna, plus păsatul și colărezii, preferatele mele.
În camera mai exista și o comodă mică, cu un ștergar roșu peste și un televizor alb-negru, cu tub. Țin minte că mă apropiam mult de ecran, să văd ce se întâmplă acolo. Într-o zi a apărut Petre Roman și-am întrebat-o pe mamaie cine-i domnul ferchezuit, că nu mai văzusem bărbați la costum până atunci. Aveam vreo 3-4 ani, probabil.
În dreptul comodei era o masă simplă, cu mușama colorată peste, și un fotoliu extensibil. Pe el dormea tataie, pentru ca eu și mamaie să putem împărți patul. Ar fi putut să stea acolo, pe peretele opus patului. Dar el prefera să-l tragă seară de seară lângă noi, să-mi țină mâna-n mână în timp ce-mi spunea poveștile lui cu Păcală și Tândală.
Camera avea două uși. Una dădea în bucătărie, iar cealaltă în tindă, unde se odihneau de obicei cozonacii de Crăciun. Și din tindă începea restul casei. Dar nu mă interesa niciodată, pentru că eu dormeam în cea mai importantă cameră. Camera bunicilor mei.
Tweet