Întotdeauna m-am ferit de spălarea rufelor în public. Nu-mi place să-i invit pe toţi cei din jur în intimitatea mea, indiferent cât de pişcătoare mi-ar fi cuvintele pe limbă sau cât de mult aş tânji după o ironie bine plasată. Prefer să ţin totul ascuns după paravanul bunului simţ, însă, şi să scot la iveală ce simt în momentele maxim oportune.
Orice ai avea de împărţit cu omul de lângă tine, problemele respective trebuie să rămână strict între el şi tine. Nu cere înţelegere de la cei din jur, nu îi pune în situaţia de a media conflictul şi nu îi obliga să se pună în locul tău. Oricât ar vrea, nu au cum. Voi sunteţi singurii care ştiu de fapt ce vă macină, cum merge relaţia şi ce anume scârţâie. Am început cu o concluzie, pentru a ajunge, de fapt, acolo unde mă interesează cu adevărat. Cuplurile exhibiţioniste.
La cină fiind, într-o atmosferă simpatică şi liniştită, ca de vineri seara, niciunul dintre noi nu ar fi putut prevesti ce urma să se întâmple. Înfulecam cu poftă nişte libanez, împărţind, după cum ne este obiceiul, din toate câte puţin. Perechea în culpă a decis să facă notă discordantă şi să împartă doar ei între ei nişte hummus, nişte pui şi alte delicii asemenea. Nimic neobişnuit până acum. La un moment dat, însă, când ne era vorba mai dulce, auzim un mormăit din stânga:
„-Mereu faci aşa. Nu te poţi abţine. Ai mâncat tot puiul, ce dracu? Te-ai gândit că eu nici nu am apucat să gust?”
Am zis că nu este nimic grav. Le mai putem oferi de la noi, lucrurile se rezolvă, doar suntem într-un restaurant. Dar nu.
„-Ce îmi reproşezi tu mie ce şi cât mănânc? Dacă nu-ţi convine, pune mâna şi ia-ţi porţii separate.
– Aşa o să fac. Că tu nu te gândeşti deloc la mine. Am luat sâmbătă şase iaurturi cu fructe de la supermarket. Până luni nu mai era niciunul. Ştii că sunt preferatele mele şi te-a durut undeva…
– Mai scuteşte-mă. La cât de egoistă eşti…câte nu bagi tu în tine… Îmi spui mie că nu mă gândesc la tine? Ce tupeu să ai? Când te duceam iarna până la serviciu şi mai făceam o oră până la mine la birou, era bine? Atunci nu mai eram egoist…
– Dar când … şi când … şi când …” Şi lucrurile au escaladat, fără putinţa de a le mai putea opri. Noi am rămas consternaţi de situaţie şi nu găseam nicio cale de aplanare. Orice cuvânt din partea noastră stârnea un nou subiect de ceartă. Mai aprins, mai violent.
Am stat aşa vreo oră, noi uitându-ne unii la alţii stânjeniţi de detaliile aflate, ei aruncându-şi reproşuri în faţă. Ne-am ridicat să plecăm. Noi încărcaţi de poveşti egoiste şi negative, pleoştiţi şi fără niciun chef. Ei răcoriţi şi ţinându-se de mână. Se iubeau ca-n prima zi.
Tweet