Recunosc că lipsa grătarului, a băuturii și a altor activități recreaționale, obișnuite acestei perioade, îi permite minții mele să zburde prin tot felul de subiecte. Și mă gândeam că tocmai de 1 mai, ziua Muncii, ar fi momentul perfect să gândesc cu ”voce tare” și să vă întreb: de ce muncim?
Culmea, deși pare o întrebare dificilă (genul ăla de întrebare existențială din dezbaterile târzii din noapte, cu o bere în față), are un răspuns simplu la prima vedere. Un răspuns care sunt sigur că ți-a răsărit în minte instant: muncim pentru bani. Și, din nefericire, acesta este răspunsul pentru majoritatea covârșitoare. De ce din nefericire? Mai întâi, hai să vedem ce înseamnă munca. Conform dicționarului, munca este o activitate fizică sau intelectuală îndreptată spre un anumit scop. În mare, scopul nostru principal este așadar unul material.
Atunci când erai mic și voiai să te faci tractorist, casier RATB sau astronaut nu te gândeai deloc dacă o să faci bani sau nu. Aspirai la acel tip de muncă, pentru că ți-ar fi plăcut să faci ceea ce vedeai la alții, indiferent cât de relevant sau irelevant era pentru lumea adultă, ”reală”. Aveai alt scop.
Inclusiv în adolescență, când ești cât de cât mai rațional, de obicei te gândești să îți alegi un drum care-ți place, fără să te intereseze neapărat cât vei încasa pe lună. Scopul tău este recunoștința. Vrei să fii mândru de ceea ce vei face. Însă, pe măsura ce crești, începi să auzi celebrele replici: ”fă-te x, că o să ai salariu baban” sau ”mergi la y, că o să ieși la pensie la 50 de ani”. Subit, scopul tău este deviat și ajungi la 30 de ani să-ți dorești doar un job care să-ți aducă niște bani ca să-ți întreții familia și, eventual, statut social.
Așadar, în contextul social existent trebuie să muncești (mai ales) pentru bani. Sigur, există și persoane care iubesc ceea ce fac și obțin și câștiguri materiale din asta. Sau persoane care nu sunt nevoite să se preocupe pentru aspectele materiale și-atunci se pot concentra mai mult pe ceea ce le place cu adevărat. Dar sunt convins că aceste două categorii sunt excepționale.
De la carantina asta poate am uitat, dar mulți dintre noi când ajungeam lunea la birou povesteam colegilor despre weekendul petrecut la munte, în timp ce ne gândeam deja la următorul weekend. Asta înseamnă că nu prea trăiam cu adevărat pentru ceea ce se întâmplă și în cursul săptămânii. Apropo de asta, am citit pe undeva o fraza interesantă: paradoxul muncii este că mulți oameni își urăsc jobul, dar ar fi mult mai nefericiți dacă nu ar face nimic.
Dar, din experimentul făcut de finlandezi cu universal basic income s-ar spune că din contră, oamenii sunt mai fericiți și mai puțini stresați dacă nu muncesc. Dacă nu au un job, ca să nuanțez un pic. Mai multe experimente de acest tip au ajuns cam la aceeași concluzie. Dacă au un venit sigur, care să le acopere nevoile zilnice, elementare, oamenii nu-și mai caută de lucru. Se reprofilează pe hobby-uri, devin antreprenori sau cel mult fac joburi part-time. Scopul lor principal, material se modifică. Dar ideea de venit minim asigurat, aplicată la nivel mondial, este o utopie. Pentru că munca face parte din viața noastră încă de când vânam mamuți pe câmpii. Trebuie să avem ceva de făcut, un sens, să contribuim la evoluția societății pentru ca cei care vin după noi să trăiască mai bine decât am făcut-o noi. Nu?
Și dau și o concluzie, mai mult pentru mine, nu o luați de bună. Așadar, de ce muncim? Muncim pentru un scop, dar de cele mai multe ori, nu pentru cel bun.
Voi ce credeți?
Tweet