Piesă de teatru: Dineu cu proști.

Mi-am dat seama de faptul că, din păcate, am ajuns să merg destul de rar la teatru. Și nu pentru că nu mi-ar plăcea, dar programul îmi permite tot mai puțin să mă bucur de această activitate. De fiecare când intru în sală și văd decorul și aștept cu sufletul la gură să intre primul actor, să se audă prima replică, mă întreb cu reproș: ”De ce am lăsat să treacă atâta timp înainte de a reveni?”. Piesele de teatru îmi transmit o emoție atât de puternică, încât ajung să mă gândesc zile întregi la  mesajele receptate, la fiecare gest identificat, la fiecare grimasă zărită. Mi se pare că oamenii de pe scenă sunt plămădiți dintr-un alt aluat față de cei de pe scaune. Sunt capabili să se detașeze, să plutească într-un alt univers. Universul lor și al piesei. Trăiesc fiecare moment la intensitate maximă și răspândesc în sală o vibrație pe care numai la teatru o poți întâlni.

Câteodată regret că nu m-am îndreptat spre această meserie. Mi-ar fi plăcut să învăț cum poți păstra o mină serioasă când zeci de oameni chicotesc în jurul tău. Mi-ar fi plăcut să pot disimula zâmbetul și fericirea, indiferent de starea de spirit pe care o am. Și mi-ar fi plăcut să trăiesc ca ei: zeci de vieți într-una singură. Zeci de destine, de roluri, de certuri, de iubiri, de morți și de nașteri într-un singur om.

Mi-am amintit că vreau să scriu despre acest subiect abia aseară, când am fost, după îndelungi încercări eșuate, la ”Dineu cu proști”. O comedie în regia lui Ion Caramitru, la care râzi din suflet, cum rar se mai întâmplă în ziua de azi. Distribuția este excepțională, iar despre prestația lui Horațiu Mălăele nu cred că mai are rost să povestesc. Francois este genul de ”prost” perfect, despre care am scris eu aici. Genul de om cu limite în gândire, care are, în același timp, o puternică influență asupra celor din jur. Prin funcția pe care o deține, prin gafele pe care le face, dar și prin sufletul mare pe care îl are, bine ascuns în spatele unui hobby bizar. Este mixul dintre omul care are mare încredere în cei din jur și cel care vrea să fie șmecher și să ”fenteze” realitatea.

”Dineu cu proști” este o piesă pe care merită să o vezi nu o dată, ci de câte ori ai ocazia. Îți dărâmă, în doar o oră și 40 de minute, multe mituri. Și-ți clădește altele peste. Atât mai adaug: minunat!

Sursa foto.