Bărbaţii asudă şi se sperie. Îşi iau liber de la serviciu şi se ascund sub pătură. Deodată au febră şi simt că nu se pot mişca. Tremură şi nu doresc să-şi contamineze iubitele. Le salvează de la această boală grea prin neprezentare. Sunt vineţi, străvezii, merg alene cu portofelele goale şi plânse. Îşi smulg ideile cu greu şi nu se pot decide. Nu ştiu ce se întâmplă cu ei şi, mai ales, când a sosit din nou?
Femeile sunt toate radiante. Se îmbracă mai frumos, se parfumează, îşi pun zâmbetul de sărbătoare pe faţă. Deschid uşa biroului şi aşteaptă să fie întâmpinate, felicitate, pupate, cadorisite. Se uită, aleg micile icon-uri ale primăverii, şi le înţeapă în piept fericite şi zâmbesc din nou.
Cam aşa arată ziua de 1 Martie privită din două perspective total diferite. Femeile se bucură de micile nimicuri, pentru bărbaţi, însă, este motiv de cheltuială şi hărţuială: „Asta mi-ai luat? Tu nu ştii că nu-mi plac ghioceii? Nu găseai şi tu o zambilă, o buburuză, un fluturaş? Acum nici nu am ce să-mi pun în piept.” Ba are. Tone de mici mărţişoare zac prin dulapuri de mult ferecate. Nimeni nu se mai uită la ele, pentru că poartă ghinion de-acum. Şi-au făcut treaba şi acum sunt ţinute numai ca amintire. Bazându-se pe această tradiţie strămoşească, an de an industria mărţişoarelor înfloreşte printre tarabele poziţionate inconvenabil prin centrul Bucureştiului. Legal? Ei bine, aceasta este o altă discuţie, cititorii mei.
Ceea ce eu vreau să spun este că mie îmi place să port mărţisoare vechi. Am preferatele mele, pe care le etalez an de an fără pic de ruşine. Nu vreau să se simtă nimeni dator sau surghiunit din pricina mea. Dacă primesc, vreau să fie cu drag.
Tweet