Mă surprind câteodată cu nevoia acută de a face ceva stupid și puternic spălător de creier. Mă setez pe câte un lucru și mă las purtată pe val, fără a opune în niciun fel rezistență. Stau și inhalez timpul, fără să gândesc, fără să diger mesaje, poate chiar fără să ascult sau să văd în jur. Și e bine. Fără să învăț, fără să critic, fără să evoluez, doar să exist pentru câteva minute, fără un țel anume. De pildă, m-a atras în mreje un joculeț tâmpit, cu bile colorate și explozii intempestive, numit Daimond Dash. Am făcut greșeala uriașă de a-l instala pe telefon din curiozitate, iar acum nu mai scap de maladie. Apăs ca nebuna pe ecran, în timp ce sinapsele mele respiră ușurate și relaxate.
Am momente în care îmi doresc să colorez ceva, cu o ardoare ieșită din comun. Am încă pe birou cărți de colorat, pentru copii, și o bogată paletă de creioane. Am conturul deja făcut, nu trebuie decât să umplu goluri deja formate de alții. Câteva minute în câteva luni, dar care mi se par atât de prețioase. Tocmai pentru că nu lupt, nu am voință, nu am rigori, ci sunt anihilată. Dar fericită.
Rătăcesc alteori cu ochii în tavan minute în șir. Am o privire anume, pierdută, pe care colegii de birou o adoră, că e rar. Și e amuzantă, nu am ce zice. Dar astea sunt minute în care simt că vreau să fac nimic. Să iau o pauză de la tot, doar ca să le văd altfel când mă întorc.
Tweet
1 comment
😛