Nu ştiu dacă acest subiect a mai fost abordat în detaliu, dar eu simt nevoia să dau toate gândurile afară. Ceva din mine nu mă lasă să înţeleg utilitatea toaletelor lipsite de intimitate din baruri şi cluburi, puburi şi restaurante. Din localurile publice în general. Ceva din mine mă face, de asemenea, să cred că toaletele pentru femei, în general, sunt proiectate de bărbaţi plini de hormoni, care au privit în copilărie posturile TV eronate.
Nu o dată mi s-a întâmplat să rămân perplexă la vederea unei uşi semi-transparente, care adăpostea un vas de toaletă. Mai există situaţia spaţiului generos lăsat între uşă şi toc, care îţi permite să te updatezi rapid în materie de lenjerie, tehnici şi procedee. Să nu uităm uşile prea scurt tăiate, geamul imens din budă, care dă spre fereastra de la bucătăria localului, dar nici uşile fără încuietori, care te ţin în priză până la ultima picătură.
De departe cea mai amuzantă întâmplare pentru mine a avut loc, însă, într-un bar de pe Calea Victoriei. Între timp acesta a şi dispărut, semn că nu sunt unica persoană care nu a mai revenit. Decisă să-mi uşurez sufletul de poveştile ingerate la masă, deschid uşa toaletei. O antecameră, cu două chiuvete curate, săpun şi uscător. Nimic neobişnuit până acum. Păşesc mai departe, spre camera minunilor. Apăs pe clanţă cu încredere şi rămân şocată. În faţa mea sălăşluiau două vase de toaletă, despărţite între ele printr-un mic perete, până la genunchi.
„Ooook”, îmi spun. „E bine, totuşi, că sunt prima. Cum procedez în continuare, însă? Trebuie să merg la cel din spate şi să las uşa deschisă pentru celelalte vizitatoare? Închid uşa şi le las pe celelalte la uşă, să aştepte?” Mă uit pe pereţi, niciun ghid de instrucţiuni. Ies şi mă abţin. Le las pe celelalte fete din spatele meu să testeze ingenuozitate toaletei.
Atât mi-aş dori să ştiu: de ce toaletele din baruri nu pot avea o uşă cinstită, care să acopere îndărătul ei faptele? Cele mici sau cele mari, după caz…