Roger Waters – The Wall.

Încă de când am auzit că vine Roger Waters în România, am ştiut că trebuie să merg să-l văd. Turneul „The Wall” a lăsat multe review-uri pozitive în urmă, mai ales pentru nostalgicii fani Pink Floyd. Numai că mereu am amânat procesul de achiziţionare a biletelor. Mi se părea că timp ar mai fi şi că nu am niciun motiv de grabă. Total eronat am constatat zilele trecute. Nu m-am panicat prea tare, însă, ba chiar mă resemnasem, aş putea spune. Îmi asumam greşeala şi prostia şi mă dojeneam în sinea mea, măcar să-mi fie învăţătură de minte.

Prin urmare, astăzi după-amiază eu mă îndreptam agale spre o piesă de teatru, în timp ce toţi colegii mei fugeau spre Piaţa Constituţiei. (Nu pot spune că nu eram uşor invidioasă şi iritată, dar asta rămâne doar între noi.) În maşină fiind, se porneşte discuţia: „Nu ai zis că piesa este la MŢR?” „Ba da.”„Păi şi acum unde mergem? Nu trebuia să faci dreapta aici? O să ajungem prea târziu, dacă ne mai şi plimbăm prin trafic…” „O să ajungem la timp. Stai calmă.” Moment în care mi se ivesc sub nas două bilete la concert. Inutil să mai spun cât de fericită am fost. E semnul clar că s-a dat startul surprizelor de ziua mea. 🙂

„The Wall” a meritat din plin, pentru că România nu prea vede astfel de spectacole complexe: muzică, proiecţii, efecte speciale şi mesaj. Totul perfect sincronizat şi, mai ales, perfect sonorizat. Sunetele avioanelor care „survolau” audienţa, corul de copii care susţineau că „we don’t need no education”, mitralierele, bombele aruncate „în public” şi ţipetele disperate – au fost doar câteva efecte sonore, care mi-au dat fiori. Proiecţiile pe „wall” au fost senzaţionale şi total diferite faţă de tot ce a existat în Piaţa Constituţiei până acum. Din punctul meu de vedere, a fost un show ca la carte şi, mai mult, mi-a îndeplinit întocmai aşteptările pe care le aveam de la el. Organizatoric vorbind, s-ar fi putut mai bine. Noroc că echipa lui Waters a făcut o treabă excelentă pe scenă şi nu prea mi-a mai păsat de băuturi, cozi sau alte „treburi lumeşti”. Am apreciat foarte mult frazele spuse de Roger Waters în română. A demonstrat, cumva, iată, că el face parte din cercul băieţilor deştepţi, care ştiu geografie şi se chinuie să şi impresioneze publicul în faţa căruia se află.

Bineînţeles că, în timp ce pe perete se derulau fapte şi metafore, nu puteam să nu mă întreb: câţi din audienţă pricep oare cu adevărat mesajul acestui spectacol? Câtor persoane li se pune un nod în gât când acolo scrie „Trust us” sau li se nasc amintiri neplăcute când mitralierele se îndreaptă spre ei? Câţi au plecat oare de la spectacol gândindu-se, măcar pentru o clipă, la profunzimea ideilor „puse pe perete”?

La plecare, când ne mişcam ca nişte vite spre tăiere, înghesuiţi, păşind cu paşi mici şi bine direcţionaţi, mă întrebam dacă nimeni nu observă o ironie în toată această situaţie.