Sfârșitul clasei a IV-a.

E zi mare astăzi în casa familiei Dibă. Juniorul, zis și Tedy printre rude, colegi și prieteni, își sărbătorește banchetul de clasa a IV-a. S-a făcut băiat în toată firea, cum ar veni. A început să dea cu nasul de examene și griji, să se preocupe cu ce se îmbracă și, mai important, să se uite după pampoanele fetițelor. Sunt mândră de el și sunt sigură că va fi un om deștept, cu capul pe umeri și cu picioarele pe pământ.

Mi-e drag de el și îmi vine greu să cred că a crescut atât de mult și atât de repede (și la propriu, căci nu mai are mult până mă va depăși la înălțime). Îmi aduc aminte încă ziua de marți, 9 iulie 2002, când mama a plecat pe furtună la spital, să nască. Cu unchiu-meu, pentru că tata meșterea de zor la mașină. Toată familia făcea rugăciuni să fie băiat, să ducă cineva mai departe în lume numele lui ”Dibă”. Și așa s-a și întâmplat să fie. Mic, pricăjit, cu pielea deshidratată, a luat primul 10 din viața lui. Trebuia să afle încă de pe-atunci că s-a născut într-o familie de tocilari.

Nimeni nu știa cum avea să ne schimbe viața noul-venit. Și nimeni nu știe încă. Mă bucur de multe ori, însă, că el este acolo, cu ai mei, de fiecare dată când eu nu sunt. Regret că nu ne mai jucăm ca înainte, regret că mergem pe drumuri diferite, dar mă bucur nespus că am și eu un frate. Pentru că am experimentat ambele variante și vă spun: nimic nu se compară cu existența unui frate în viața ta. Cu certurile specifice, cu diferențele specifice, dar și cu iubirea necondiționată care se naște între voi. Căci cine m-ar mai fi tras de păr când îmi învățam pentru BAC? Și pe cine aș mai fi înfășurat în hârtie igienică prin casă? La cine aș mai urlat să se potolească? Și cine mi-ar mai fi spus ”Ana”?

Ce mă amuză profund este că frati-miu are o suferință: nimeni de la școală nu-l crede că are o soră atât de mare. ”Hai, mă Ana, cu mine la școală. Vino o dată pe neașteptate, să te cunoască și colegii mei. Ei cred că am o soră imaginară și mă enervează foarte rău.”. Și mi-e ciudă și mie, dar pentru că îi pasă atât de mult de vorbele colegilor lui. Că na, răutăcioși mai sunt copiii la această vârstă.

I-aș spune vreo două lucruri chiar acum, să știe și el pentru viitor:

1. Tedy, te rog să nu te mai intereseze atât de mult ce spun alții despre tine. Trăiește așa cum vrei, crezi ceea ce vrei, fă ceea ce vrei. Dacă vei încerca să le faci mereu pe plac celorlalți, îți vei da seama imediat că nu ai cum să mulțumești pe toată lumea. Și singurul care va avea de suferit vei fi chiar tu.

2. Păstrează misterul și nu mai da tot din casă. Asta te ajută și pe tine, dar ne va ajuta și pe noi. 🙂