Nu am scris nimic până acum despre ziua mea de naștere. Dar nu mi se pare deloc târziu. Pentru că anul acesta, spre deosebire de oricare altul, nu am avut o zi. Am avut o lună întreagă, care pare să nu se fi terminat încă. Anul acesta, mai mult decât oricând, mi-am dat seama ce norocoasă sunt să am alături așa persoane minunate, care se gândesc, plănuiesc și fac eforturi pentru a mă răsfăța și pentru a mă surprinde. Și nu într-o zi, și nu o dată, ci în repetate rânduri. Merit asta? Probabil că nu. Mai ales că starea mea de spirit, în apropierea zilei mele de naștere, este una relativ deplorabilă. Sunt morocănoasă, deprimată și ușor iritabilă, pentru că nu mi-a fost ușor niciodată să trăiesc cu gândul că a mai trecut un an. Nu mă sperie bătrânețea, ridul sau altceva. Mă sperie doar securea pe care o simt deasupra capului, atunci când văd că a sosit momentul să mai trag o linie și să mai fac un bilanț. Mă sperie doar gândul că poate nici anul acesta nu am reușit să-mi bifez nici măcar o mică parte din cele mai arzătoare dorințe. Și mă sperie gândul că poate nu voi reuși niciodată. Dar oamenii care mă cunosc au prevăzut prea bine asta. Și vreau doar să le mulțumesc. Pentru că m-au determinat, prin toate lucrurile pe care le-au plănuit, să deschid ochii și să văd ce lucru prețios am aproape: prieteni adevărați.
Cât despre 25…Bine a venit. Este abia începutul unei frumoase relații de un an, pe care sper să o trăim cât mai intens și frumos cu putință.