– Ce ai mai făcut în ultimul timp?
– Una, alta. Auzi, dar tu unde mai ţii sarea aia?
– Sus, în dulap, raftul de jos. Locul obişnuit. Dar îţi merge totul ok?
– Da, normal. Nu găsesc…unde în dulap?
– Uite, aici…nu vezi de lungul nasului? Nu mi-ai mai povestit nimic în ultima vreme. Nici nu te mai văd. Treci şi tu pe-acasă mai des… Ai fost la medic? Spuneai că te jenează ceva…
– N-am fost. O să merg. Hai că eu mă duc în casă, trebuie să caut ceva pe laptop.
….
– Bună. Ştiu că nu am mai vorbit de mult, dar m-am gândit să te sun. Eşti bine?
– Bună. Mulţumesc pentru telefon. Daaa, sunt super ok. Spune-mi, ce s-a întâmplat?
– Nimic, voiam să văd ce mai faci, mi-e dor să mai vorbim. Mă gândeam să ne vedem astăzi. Abia aştept să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat.
– Sigur, cu mare drag. Dacă nu mă sunai tu, dădeam eu un semn. Când poţi?
– La 7?
….
M-am întrebat de multe ori de ce tindem să fim distanţi faţă de cei dragi, dar amabili, simpatici şi chiar drăgăstoşi cu oameni pe care abia îi cunoaştem. De ce nu avem răbdare să vorbim cu mama despre lucrurile care se întâmplă în viaţa noastră, dar le punem pe tavă în faţa celor care ne cunosc de o zi, o săptămână, o lună? Ce mecanisme ne determină să ne depărtăm de cei apropiaţi şi să ne apropiem de cei necunoscuţi? De ce ne permitem să-i întoarcem spatele celui care ne-a crescut, dar să-i întoarcem şi obrazul celălalt celui care nici măcar nu ne ştie numele complet?
Este o dilemă născută pe balcon, la umbra unei discuţii despre viaţă şi atitudine, despre noi şi alţii.