Despre vacanța în Bali voi începe cu sfârșitul, urmând să revin apoi și cu ceea ce am văzut noi acolo, și cu fotografii, și cu recomandări sau sfaturi practice. Dar pentru că sfârșitul sejurului ne-a marcat cel mai mult din toată povestea, mă gândesc să-l exorcizez, să scap de-o grijă.
Așadar, în Bali am fost cazați la Nusa Dua Beach Hotel & Spa, un resort absolut minunat, căruia nu am avut ce să-i reproșăm din niciun punct de vedere și până la un punct. Când am ajuns acolo, seara târziu, am fost puțin uimiți de faptul că mașina trece prin două filtre de securitate înainte de a ajunge în resort. Însoțitorul nostru ne-a explicat, însă, că au fost ceva atentate în trecut, în regiune, și că acum își iau toate măsurile de securitate, pentru ca lucrurile să fie în ordine. Totul arăta impecabil în resort, personalul foarte amabil, posibilități infinite de petrecere a timpului liber, restaurante diverse și pentru toate gusturile, acces direct la plajă și la ocean. Minune. Prin urmare, au fost cele mai frumoase 7 zile de vacanță ever. Până la ultima.
Aveam avion pe la 8 seara, ceva de genul ăsta, și ne făcusem socoteala că ne putem bucura de o zi întreagă doar de stat la piscină, până plecăm spre aeroport. Așa că ne-am trezit de dimineață și am început să pregătim bagajele, să facem check-out-ul, ca să stăm liniștiți apoi. Am scos toate lucrurile din seif și le-am așezat foarte tacticos în bagajul de mână. Mai întâi portofelul la fund, cu toate actele, și apoi deasupra restul boarfelor: aparatul foto, tocul de la ochelari, cartea de citit, o eșarfă, schimburile de după piscină și altele. Ne-am uitat la ceas, era 10 fără un sfert deja, deci micul-dejun se apropia de final. Ne-am gândit că ar fi bine să fugim repede să mâncăm și ne întoarcem apoi să cărăm bagajele și să facem check-out-ul.
Am părăsit camera pentru micul-dejun. Ne-am întins puțin mai mult decât ne programasem, pentru că voiam să savurăm fiecare clipă acolo. Mâncarea excelentă, atmosfera super relaxantă, peisajul de vis. Cred că ne-am mai plimbat puțin în jur, cât să digerăm, și ne-am întors în cameră. Sosim și ne pregătim să luăm bagajele.
Andrei zice: ”Facem un check final, să fim siguri că nu am uitat nimic?”
”Daaa, normaaal…” și începem, cum e firesc, cu portofelul. Mă chinui să-l scot pe-al meu de sub maldărul de lucruri, îl deschid și zic:
”Auzi, dar eu ți-am lăsat ție toți banii? Ar fi bine să iau și eu jumate, că nu se știe niciodată.”
”Păi…la mine nu sunt. Sigur i-am scos din seif, nu?” și îmi arată portofelul gol.
Căutăm în seif – sigur erau scoși, pentru că acolo era gol. Mă uit din nou la mine în portofel și scotocesc în toate compartimentele. Gol. Dispăruse tot – moneda locală, euro și lei. Inclusiv 3 bancnote de 1 leu, pe care le țineam de ani de zile strânse într-un colț, le consideram norocoase. Inclusiv monedele. Tot. Când ne-am dat seama ce se întâmplă, Andrei zice repede:
”Pașapoartele…caută repede pașaportul!” Îl caut și îl găsesc, era acolo. Apoi mă întreabă: ”Aparatul foto??” Îl găsesc în geanta lui. ”Bun, deci au luat doar banii…dar, cum naiba??” Totul era intact, îngrămădit precum îmi aminteam.
Am pus mâna pe telefon și am sunat la recepție. Le-am zis că ne-au dispărut banii din cameră și că e musai să discut cu managerul. Mă pune pe hold și apoi zice că urcă șeful de securitate la noi în cameră, să nu plecăm de acolo. După încă două apeluri la recepție și mai bine de o jumătate de oră, urcă șeful de la securitate cu încă un acolit. Bat la ușă și deschidem.
Ne aruncă o privire cam sictirită și întreabă: ”What’s wrong?”
Nu ne-am mai confruntat niciodată cu astfel de situație, deci nu știam cum să procedăm exact. Începem să le povestim firul epic. Se uită ușor suspicios la seiful gol. Apoi ne întreabă despre ce sumă a fost vorba. I-am zis la fix cât aveam – monedă locală, euro și lei. Caută prin cameră și ne pune să deschidem valizele, să le controleze. Ce căuta exact n-aș ști să spun, dar ne-am conformat. Oricum eram plini de adrenalină și nu mai gândeam chiar limpede în momentele respective.
Se învârte prin cameră, se mai uită la noi și conchide într-o engleză stricată: ”So…this never happened here before. Are you sure you had that money?” Și începe să ne pună tot felul de întrebări indiscrete: cu câți bani am intrat în țară, pe ce i-am cheltuit etc. Deja pleiada de întrebări începuse să ni se pară suspectă și i-am retezat-o scurt: ”Our money was stolen.” Și l-am rugat să ne spună care este procedura legală și ce facem în continuare. La care replica omului a fost simplă și la obiect: ”No proof…you have no proof.”
Ne-am dat seama în ce ape se scaldă, așa că i-am rugat să cheme poliția, să vedem și o opinie din exterior. Ne-au explicat că, în Bali, poliția nu vine în resort. Dacă turiștii au ceva de reclamat, trebuie să meargă ei la secția de poliție. Bineînțeles, un ideal greu de atins când ești la cuca măcăii, fără mașină și fără niciun ajutor. Și atunci ne-a picat fisa – să ne arate raportul de la ușă, cine a folosit cartela de intrare în cameră și când. Să ne arate înregistrările video (aveau camere pe hol), că acolo sigur se vede când am ieșit din cameră și cine a intrat între timp.
Au refuzat vehement și ne-au luat prin învăluire – că legile din Bali nu permit ca vizitatorii să vadă aceste înregistrări, dar se uită ei și revin cu vești. Rămânem ca doi proști în cameră, cu doar un licăr de speranță, că poate băieții nu sunt răi și doar ni se pare. Se întorc după 10 minute cu o concluzie: ”Nobody entered. No money stolen. We are sorry.”
Ne simțeam ca într-un teatru al absurdului, neputincioși și proști în fața unor legi pe care nu le cunoaștem și a unor oameni care nu-și doresc decât să profite de asta. Le mai cerem de vreo 10 ori raportul cartelei de intrare în cameră. Ne aduc o aberație, care nu avea absolut nicio legătură cu realitatea. Conform acelui raport, intrasem în cameră de doar 15 minute și noi aveam cel puțin o oră și jumătate numai de când ne certam cu ei. Era clar, așadar, că nu ajungem unde trebuie.
Sun la Ambasada României la Jakarta (+62 21 390 04 89, dacă are cineva nevoie, deși nu vă doresc). Oamenii de acolo foarte săritori și amabili. Ne fac legătura cu ambasadorul, ne ascultă toată povestea și ambasadorul întreabă: ”Pașapoartele au dispărut?”. ”Nu, le-au lăsat în portofel.” ”Mda…e cam greu să vă ajutăm atunci și pe asta se bazează și ei. Nu este primul caz care ne este semnalat, din păcate. Problema este că oamenii s-au învățat și fură doar bani, pentru că sunt extrem de greu de urmărit și dovedit. Așa, când sunt și acte implicate, tevatura e mai mare, se agită apele, intervenim noi…altfel, singura soluție este să mergeți la poliție și să declarați furtul. Și vă încurajez să faceți asta, să extirpăm odată aceste practici.” Deci ne-am lămurit.
Sunăm la agenția locală și vorbesc cu ghidul cu care am tot ținut legătura pe timpul vacanței. Îi explic ce s-a întâmplat și o rog să vină de urgență. Ajunge în vreo oră de la apel. În timpul ăsta, stăteam și ne uitam unul la altul și ne întrebam cum de am picat într-o asemenea capcană. Pentru cine ne, dar mai ales, mă cunoaște, știe cât de precaută sunt, în general, cu bunurile mele (ca o paranteză: mi s-a furat o singură dată portofelul până acum, de o bătrânică, în Brașov. Aveam 16 ani. Lesson learned.).
În fine, îi povestim tipei de la agenție totul. Se uita în pământ și asculta. Ceva mă face să cred că nu eram primii îndurerați pe care îi asista. Ne roagă să mergem la poliție. Îi spunem că avem avion și ne e teamă să nu-l pierdem. Ne asigură că e ok. Acceptăm. Ne urcăm în mașină.
Ajungem la secția de poliție. Desigur, că arăta ca o casă din chirpici nu ne-a șocat. Dar că șeful securității de la hotel era deja acolo și cinstea cei doi polițiști de gardă ne-a cam lăsat un gust amar în gură. Suntem dispuși să trecem și peste asta, numai să completăm odată reclamația aia, să știm că măcar am făcut tot ce se putea. Dăm să scriem în engleză. Tipa de la agenție ne ia pixul din mână și zice: ”You tell me, I write.” ”Wait a minute, but why?” ”Here no English, just Balinese.” Încercăm să îi explicăm că nu este ok deloc să semnăm ceva ce nu înțelegem. Întrebăm de un translator – polițiștii încep să râdă.
Ne băgăm picioarele. Umpluți de spume și fără un sfanț în buzunar, o rugăm să ne ducă la hotel, să încheiem socotelile și să ne lase la aeroport apoi. Pe teren neutru și civilizat. Fac o scenă de ultim moment, îi blestem să le stea banii în gât (mă gândeam că poate sunt sensibili la asta), atenționez oaspeții că se fură ca în codru în resort și dau să intru în mașină. Șeful securității vine să dea mâna cu mine, că așa e manierat la ei. Îl refuz cu ură și mă mir de mine că nu l-am scuipat.
Ajunși acasă, după mai bine de 25 de ore petrecute prin avioane, caut managerul hotelului pe LinkedIn și îi dau un mail cu toată povestea, să-mi vărs amarul. Îmi răspunde repede și politicos, își cere scuze că am trecut prin toată nebunia (în sfârșit, primul om care face asta!) și ne explică laborios că astfel de incidente nu prea se întâmplă la ei și că fără o declarație la poliție nu se mai poate face nimic. Mă dau cu capul de masă și apoi pun capul pe pernă.
Așa s-a încheiat vacanța noastră în Bali.