Întâmplare. Mergeam mintenaș zilele trecute spre bancomat, cu gândul, ca tot omul, să-mi refac stocul de lichidități. Ajunsă în apropiere, văd un grup de oameni în jurul lui. Plină de prejudecăți, cum am fost, mă opresc circumspect din pasul sprințar și o iau mai încetișor, să văd care e treaba. Vreo 3 țigăncușe, toate în vârstă, dădeau târcoale bancomatului și se uitau disperate în stânga și în dreapta. Cum vedeau câte un om, încercau să rostească o frază. Dar, până să articuleze, omul era fugit de mult din preajmă. M-au reperat, s-au apropiat gentil și m-au întrebat rapid:
”Don’șoară, știți să folosiți aparatul ăsta?”
Am stat vreo 3 secunde pe gânduri și am răspuns:
”Da, știu.”
”Uliuuu, ce bine. Făi, haideți încoace, că știe să folosească mașina.”
Și doar ce văd că din spate mai sosește o gașcă măricică de țigăncușe. Toate lucrau la o firmă de salubrizare, toate luaseră salariul și treceau acum printr-o dramă. Le schimbaseră banca de curând și nu mai știau cum să-și ridice banii.
”Deci don’șoară. Mașina asta nu e ca aia de la ***. Acolo apăsam mai întâi un buton, apoi apăsam numerele astea, apoi scriam câți bani și gata. Se rezolva. Aici cum se face? Că stăm ca proastele de juma de oră și nimenea nu ne spune. Am fost și înăuntru, dar acolo au treabă și nu stau de noi. Așa ne-a zis.”
Îi arăt uneia, cu gândul că lecția va fi îndeajuns pentru toate. Dar nu. Rând pe rând, am școlărit fiecare țigăncușă în parte, explicându-i ce e PIN-ul, de ce nu trebuie să-l arate nimănui, cum îl bate, pe ce apasă și de ce nu poate retrage de pe card 9.8 lei.
Am plecat de acolo cu satisfacția mică a omului care a putut face un bine, dar cu nedumerirea mare a omului care trăiește într-o societate subdezvoltată. (Cum i-aș putea spune altfel?) De ce nu li se explică acestor oameni cum se folosesc bancomatele, dacă tot li se dau banii pe card? Și cine e responsabil de asta? Banca sau compania pentru care lucrează? Și de ce nu li dau banii cash, până la urmă? Pentru că pentru ei contau mult acei 9.8 lei, pe care nu puteau să-i retragă, dar cu care și-ar fi dorit să cumpere pâine și brânză pentru copii. Un om care prețuiește fiecare leu nu-și permite să spună nicio clipă ”Lasă-i acolo, până la următorul salariu, când se mai adună, și-i pot retrage.”
Trist și absurd, în egală măsură.