Pentru că mărturiseam într-un post anterior că anul acesta îmi doresc să învăț, nu am stat prea mult pe gânduri. M-am înscris la cursul de Jurnalism narativ și scriitură personală, susținut la Fundația Calea Victoriei de Ana-Maria Ciobanu. De ce? Pentru că simt că aș vrea să exersez mai mult atunci când vine vorba despre exprimarea sentimentelor în scris. Și pentru că am nevoie de mai mult exercițiu, pentru a posta mai des pe blog.
Orișicum, nu despre asta voiam să vorbesc acum. Joi a fost prima ședință, de acomodare, și mi-am dat seama aproape instant că acolo, dincolo de ceea ce ți se promite, ți se oferă și un soi de terapie în grup. Un soi de exorcizare a amintirilor și a traumelor personale, pe care trebuie să ai curajul să le pui pe hârtie, pentru a le considera încheiate. Și primul exercițiu ne cerea să descriem succint o zi de naștere din copilărie. Și-așa a apărut povestea de mai jos, pe care mi-o amintesc atât de clar, de parcă ar fi fost ieri.
Întotdeauna mi-a fost ciudă că m-am născut la început de septembrie. Atât de aproape să fie o zi de școală și, totuși, atât de departe. Niciodată nu puteam să duc și eu bomboane la școală sau să sărbătoresc cu prietenii și colegii, pentru că nimeni nu era în oraș. Fiecare zi de naștere din copilărie mi-o amintesc ca pe o adunare familială restrânsă, cu un tort și un cadou. Bunici, părinți, unchi. Oameni mari, cu propriile lor discuții, care uitau repejor motivul reuniunii și se concentrau pe politică sau rețete, după caz. Nu zic că am fost un copil năpăstuit. În niciun caz. Dar îmi lipseau joaca și nebunia celor de-o vârstă cu mine.
Asta până la 11 ani, când am decis că este momentul să pun piciorul în prag. Îmi venise o idee și nu aveam niciun moment de gând să renunț la ea. M-am dus la ai mei, cu inima cât un purice, cu ochii mari și mâinile împreunate și am bătut din piciorul stâng ca o râzgâiată: ”Gata. Anul ăsta îmi fac ziua la țară. Luați mult suc și multe prăjituri și mă ocup eu de restul.” Ai mei s-au uitat ușor consternați unul la celălalt, apoi la mine, și au ridicat din umeri. Ce îi costa acum să îmi asculte dorința? Bizară, de altfel, că eu nu mă ceream niciodată la țară.
Prin urmare, pe 4 septembrie 1999 intram pe ulița din Dobreni. Nici nu am așteptat să se oprească motorul, când am sărit din mașină, ca arsă, și am luat-o la fugă. Am trecut pe la toate porțile și am bătut. Desigur, unde știam că stau copiii de vârsta mea. Și le-am spus tuturor: ”Hai la mamaie în curte, să ne jucăm. Avem suc și prăjituri.” Și ei se activau, de parcă rosteam o formulă magică. Curtea s-a umplut de copilași de-o vârstă cu mine, dornici de joacă și delicatese. Îmi amintesc și acum că au încropit de prin casă cadouri, care m-au emoținat teribil: un săpun, un spray, o napolitană, un sorț cu animăluțe imprimante și multe altele.
Ziua aia de naștere mi-a rămas atât de vie în memorie, încât îmi amintesc și acum rochița cu care eram îmbrăcată. Verde, cu buline roșii și un guler alb, rotund. Avea cordon în talie, strâns într- fundă la spate. Aveam un pampon alb în păr, strâns bine, care îmi dădea dureri de cap. Și am băut suc de kiwi, de la dozator. Ne luase mama fursecuri rotunde, cu o stafidă pe mijloc, și prăjituri în patru culori – preferatele mele.