Am încercat să mă abțin foarte tare în ultima vreme din a discuta, dezbate, înfățișa cele două mari evenimente care țin ocupată agenda zilnică din România ultimelor două săptămâni. Dar mă arde prea tare un gând, pentru a nu-l spune.
Maidanezii din România? Ne reprezintă întru totul. În fiecare câine de pe stradă se oglindesc românii, obișnuiți să li se dea cu șutul în fund și să fie părăsiți ”de stăpâni” atunci când lumea le este mai dragă. În maidanezii de pe străzi se reflectă viața fiecărui român în parte, atras de un miraj, atras cu un colț de pâine, doar pentru a fi alungat mai apoi, când devin inutili. În maidanezii aceștia violenți se reflectă toate zvâcnirile românilor care simt că sunt încolțiți în propria casă de frig și scot colții pentru a-și apăra și ultima bucată de proprietate. În maidanezii aceștia se reflectă foamea care urlă din stomacul românilor batjocoriți. Pentru că, exact ca și în cazul câinilor, pentru bunăstarea lor se alocă fonduri grase. Numai că aceste fonduri grase nu ajung niciodată la cei care au cu adevărat nevoie.
Dar acum ne-am activat. Suntem complet pe poziții. Avem opinii, organizăm acțiuni, avem soluții, suntem revoltați. Pentru că și numai pentru că există un eveniment zdruncinător în fundal. Luăm măsuri radicale, doar pentru că nu am fost în stare să luăm măsuri rezonabile cu mulți ani în urmă. Și doar pentru că putem.Toți am uitat de problema maidanezilor până acum două săptămâni. Uitasem că ni se împleticesc printre picioare la coadă la pâine, că ne mârâie în fiecare seară în fața blocului sau că, din cauza lor, preferi să mergi două stații de autobuz pe jos. Uitasem că ne deranjează, că ei construiesc imaginea unui oraș mizerabil, condus de autorități incapabile. Uitasem sau nu ne păsa. Nu știam că există centre de adăpost și nu știam cât se alocă pentru întreținerea lor. Făceau parte din noi, ne regăseam în privirea pierdută a câinilor de pe stradă și îi simțeam cumva aproape. Și atunci când se gudurau și atunci când lătrau.
În fond, este vina câinilor că au fost lăsați de izbeliște. Este vina lor că se reproduc, că își apăra viața, că își apără teritoriul. A noastră nu este nicidecum. Ei bine, noi nu suntem victimele câinilor, ci victimele noastre. Ale propriei noastre nepăsări. Și acum acționăm, precum maidanezii, ca niște fiare în apărarea teritoriului. Fără strategie, fără gândire, doar din instinct. Capabili să mușcăm, să vărsăm sânge, doar pentru a ne conserva. Să alocăm și mai multe fonduri pentru nimic, să facem licitații, să plătim eutanasia la suprapreț, pentru că suntem disperați.
Am văzut că oamenii nu mai au răbdare și încep să-și facă dreptate cu mâna lor și să ucidă câinii de pe stradă. Bravo lor, înseamnă că le-a dispărut orice urmă de conștiință și orice le-aș spune acum este inutil. Dar câți oameni au fost omorâți pentru că au lăsat câini la groapa de gunoi, în parcul din spate sau pe stradă, pur și simplu? Ei cum au fost pedepsiți pentru lipsa de responsabilitate? Lor ce sancțiune li s-a aplicat? Iubesc câinii, dar nu-i sterilizează. Preferă mai degrabă să se descotorosească de pui, e mai ieftin. Îi adoră, dar îi lasă să doarmă pe stradă, sub cerul liber.
Vreau să dispară câinii de pe stradă. Vreau să fiu liniștită și să nu-mi fie frică să merg cu bicicleta în parc. Vreau să nu mai aud știri atroce la televizor despre asta. Dar vreau să pară măcar că suntem mai inteligenți decât ei. Să facem lucrurile cu tact, să gândim deciziile pe care le luăm și să nu vărsăm lacrimi false în reflectoarele camerelor de filmat. Vreau ca cei care trebuiau să facă ceva și nu au făcut să sufere. Nu cei care nu au nicio vină.