Nu contenesc să povestesc în stânga și-n dreapta (și iată, acum și în spațiu public) despre cât de încurcate sunt căile unei comunități de vecini. Și încurcate este chiar puțin și delicat spus. Pe scurt, e foarte în vogă acum, mai ales prin blocurile noi sau într-un complex rezidențial, să reunești sub un grup de Facebook sau de WhatsApp toți locatarii. Să se cunoască mai bine, să-și împrumute like-uri și inimioare, să existe sentimentul de apartenență. Și, cel mai important, să le dai spațiu pentru plângeri și postat fotografii fervente. Cu zgârietura nouă de pe perete. Cu dâra lăsată pe hol de un sac îndesat cu gunoi. Cu ușa pe care vecinii nărăvași nu o închid corespunzător. Cu răhățelul pe care cățelul vecinei de la 2 îl lasă pe alee. Ați înțeles ideea. Nu prea știu lucruri care să se fi întâmplat prin astfel de blocuri, fără ca spațiul virtual și social să nu zbârnâie fără-ncetare. O colegă îmi povestea, de exemplu, că vecinii ei au urmărit o veveriță o zi-ntreagă și dădau live updates pe grup. Făceau cu rândul la supraveghere, să nu scape de sub control. True story.
Acum, mai auzind și eu una, mai citind activ alta (căci da, n-am scăpat), am ajuns la următoarele concluzii:
– există oameni care, împreună cu un apartament, au senzația că au achiziționat tot blocul. Dintr-o dată se trezesc îndreptățiți să impună reguli, să dea amenzi (true story, again), să judece, să aibă senzația că opinia lor este mai adevărată și mai pertinentă decât a altora.
– există oameni, de asemenea, care pare că au o tonă de timp. Și sunt tare invidioasă, mă interesează și pe mine furnizorul lor. Nu, nu pensionari. Tineri, în puterea vârstei de 30-40 ani, care se specializează, odată cu mutarea, în investigații și băgat nasul unde nu le fierbe oala. Și la 3 noaptea, și la 6 dimineața. Oricând adie vreo pală de vânt mai aparte pe holuri sau pe lângă bloc. Norocul cel mai mare este că există smartphone-uri, cu camere performante, deci aproape orice mișcare (chiar și de la distanță) poate ajunge ușor în spațiul virtual.
– există oameni care n-au niciodată nimic real de spus pe aceste grupuri; nici măcar vreo opinie neobrăzată; dar ei simt nevoia să intervină mereu cu câte un ”da”, ”nu” sau emoticoane, să știm totuși că sunt acolo.
– există oameni care pun cele mai stupide întrebări din lume în aceste comunități de vecini și nu le este deloc jenă de asta – de exemplu: ”De ce trebuie să plătim curățenia?”, ”E vreun vecin treaz la etajul 6? Că aud pași prin casă și mă deranjează.”, ”Vi s-a crăpat și vouă peretele? Cred că șantierul de vizavi produce cutremure în bloc.” și câte și mai câte.
– există și oameni pasivi, ca mine (de ce să nu recunosc?), care-și pun grupul pe mute și îl mai răsfoiesc o dată la 2 săptămâni, când nu mai suportă iconița de notificare. Nu e bine nici așa, dar pare mai sănătos. Pentru nervii și timpul meu.
Și cea mai importantă concluzie: mi-e dor tare de bătrâneii din Berceni. Băgăcioși, nu zic. Dar mereu cu bun simț, liniștiți și săritori.