În general, evit să joc rolul lupului moralist. Nu prea îndemn oamenii spre ceva sau altceva, pentru că, ştii cum e: fiecare cu principiile lui de viaţă, cu inituiţia şi simţirile sale. Mi se mai întâmplă câteodată, însă, să izbucnesc te-miri-de-ce şi să mă trezesc în plină efuziune de sfaturi şi poveţe.
Trecând peste această scurtă introducere, să ajungem acum unde mă interesează de fapt. Lângă supermarketul din colţ, pe care îl frecventez aproape zilnic, cu precădere în jurul orei prânzului, există o familie de cerşetori. Şi, bineîneţeles, cei mici sunt întotdeauna băgaţi la înaintare, pentru a cere mâncare, bani şi orice alt lucru de care te poţi descotorosi. M-am obişnuit foarte mult cu prezenţa lor acolo. Le ştiu tacticile şi replicile, le-am văzut de nenumărate ori „puppy-eyes” şi nu prea mai au cu ce să mă impresioneze. Prin urmare, de cele mai multe ori fie le dau ceva (dacă am mărunţiş în mână), fie îi ignor pur şi simplu.
Dar de data asta nu. Mi-am zis eu mie că ar fi cel mai bine să iau atitudine. Şi reiau mai jos dialogul ca atare:
„-Tanti, îmi dai şi mie un bănuţ? Dar ceva de mâncare ai? Mi-e foame…
– Uite ce este…eu muncesc pentru fiecare bănuţ câştigat. Aici este serviciul meu, să ştii. E mai bine să munceşti decât să cerşeşti. Nu ţi-a spus mami asta? (şi parcă am cobit, pentru că „mami” venea furtunos din spate.)
– Ce-mi înveţi copilul la prostii acolo? Fiecare îl ieducă cum crede mai bine. Îi dai bănuţ sau îl laşi în pace.”
Bineînţeles că replica m-a lăsat perplexă. Nu am ştiut ce să-i mai spun, nu ştiam dacă are rost să mai aduc vreun argument în favoarea cauzei mele şi am plecat cu coada între picioare.
Voi cum aţi fi reacţionat în locul meu? Şi încă ceva: mai au aceşti copii vreo şansă, dacă proprii lor părinţi le retează orice aripă?