Cred că cele mai frumoase amintiri din copilărie pe care le am sunt cele de la ţară, de la bunici. Când umblam desculţă pe uliţă, cu părul vâlvoi şi încurcat, pentru că nu eram în stare să mă pieptăn singură. Când mâncam zahăr pe pâine, în loc de orice dulce, şi mă mozoleam pe toată faţa. Când alergam cât era ziua de lungă şi nu înţelegeam noţiunea de timp, de grabă sau de treabă. Când făceam castele de nisip şi căutam câinii de purici, când mergeam cu vaca pe izlaz şi mă bălăceam în gârlă. Când mă cocoţam pe căpiţa cu fân şi le făceam băiţă puilor de raţă abia născuţi. Când ciocneam toate ouăle de Paști în avans, ca să-i scutesc pe oamenii mari de o grijă în plus.
Zilele trecute am fost în vizită la bunici şi m-a emoţionat cumplit această experienţă. Am avut revelaţia maturizării, a schimbării fundamentale care s-a produs în mine, în decursul ultimilor ani. Acum nu mai discutam despre note şi tataie nu mă mai trăgea de urechi că am chiulit de la ore. Discutam despre locul de muncă şi responsabilităţile de acolo. Nu ne mai jucam cu pistolul cu apă prin curte, ci îi ajutam să-şi care lucruri, pe care singuri nu mai pot. Mamaie nu mă mai aştepta cu plăcintele de altădată, ci eu i-am făcut o bucurie culinară.
Cea mai mare teamă cu care am plecat de acolo este ca „ţara” să nu dispară vreodată. Mi-e teamă ca nu cumva copiii mei să nu mai aibă şansa să trăiască aceleaşi experienţe, să înveţe lucrurile minunate pe care numai o copilărie la ţară te poate ajuta să le înveţi. N-aş vrea să alerge pe beton şi nici să se caţere prin pomii stropiţi din parcuri. N-aş vrea să ajungă să creadă că văcuţele sunt mov, iar puii se nasc direct în caserolă. E trist…