Am analizat mai multe cazuri patologice de bărbaţi pregătiţi să se aşeze la casa lor pentru totdeauna. Sau pentru ceea ce acum înseamnă “totdeauna”. Şi am descoperit cu stupoare că îndemânarea masculină se măsoară în alţi parametri în ziua de astăzi. Nu mai contează dacă ştie să schimbe un bec sau să repare toaleta înfundată. Important este să-ţi poată reinstala Windows-ul. Nu se mai merge pe premisa “să repar”, ci “când înlocuim”. Nu se mai bate partenerul la cap, ci meşterul pe care l-ai antamat cu o lună în urmă, dar te-a lăsat cu ochii în soare, pentru lucrări mai importante.
Oamenii despre care eu vorbesc nu ştiu să repare/înlocuiască/verifice, dar nici nu-şi doresc să înveţe. Cumva, banul este văzut ca acea alternativă universală, care te poate scoate rapid din situaţii neplăcute. “Dacă îmi permit să plătesc, ce sens mai are să învăţ?” Din punctul meu de vedere, însă, nici măcar banul nu mai reprezintă o garanţie a promptitudinii şi seriozităţii unor oameni. Şi atunci: de ce să depinzi de ei, mai ales când discutăm despre lucrurile simple?
Probabil am alte repere decât ceea ce văd în jurul meu. Prefer să economisesc bacşisul electricianului şi să rezolvăm “in house” siguranţa arsă, de la tabloul electric (că mare efort chiar nu implică). Nu vreau să chem un meşter, ca să-mi schimbe un bec sau să-mi monteze o perdea. Pot să învăţ să le fac şi singură, dar la fel de bine mi-ar plăcea să fiu şi ajutată.
Cumva acest sistem de valori mi se trage de la tata, un adevărat handyman, care nu se dă înlături de la nimic. Nu ţin minte să fi văzut vreun picior de meşter la noi în casă, în toată copilăria mea. Împreună cu mama a pus gresia şi faianţa, singur a redecorat balconul, a reparat televizorul în nenumărate rânduri şi, în general, a făcut cam tot ce trebuia în materie de reparaţii. Nu ştia? Învăţa. Dar niciodată nu l-a speriat această perspectivă.