Am mai avut eu tot felul de peripeţii cu pregătirea plecării la Dallas, dar niciuna extravagantă. Drumul a fost extrem de luuung şi educativ pentru mine. Mi-am făcut temele de acasă, ştiam exact ce trebuie să fac şi când. Lucru mare pentru un om care, de obicei, doar vorbeşte şi nu se uită pe unde merge.
Ajunsă la Dallas, mă aşez la coada imensă, destinată imigranţilor. Şi stau ceva, de ce să zic? Îmi dau seama că nu e rost de plecare prea curând, aşa că mă decid să scot o carte din bagajul de mână. Încerc să desfac valijoara, dar ceva nu e bine. Lăcăţelul cu care am securizat-o atent nu se mai deschide. Bag codul. Degeaba. De la cap la coadă, de la coadă la cap. Degeaba. Bag alt cod. Degeaba. Bag coduri aleatorii. Încerc orice. Încep combinaţii posibile de patru cifre. Bag iar codul pe care îl ştiam. Mai bag coduri la nimereală. Nimic. Măcar am obţinut ce am vrut: timpul a zburat ca prin minune. Ajung la ghişeu, pe jumătate transpirată, pe jumătate gâfâind, suspectă pe de-a-ntregul. Mi se face poză, mi se iau amprente, mi se pun întrebări, mi se verifică viza şi paşaportul. Primesc ok-ul, să merg mai departe, la verificare bagaje. Urc bagajul pe masa omului responsabil şi-mi pregătesc cunoscuţii mei puppy eyes.
Domnul mă invită să-mi deschid bagajul (în care aveam un ceaininc de lut, suspectat a fi ceva necurat si pe Otopeni, din pricina formei ciudate). Eu îi explic ruşinea.
El insită să-l deschidă. Îl bagă prin aparatul de scanat, vede forma ciudată a ceainului şi insistă să-l deschid. Îi dau voie să spargă lacătul, să facă ce vrea el, nu mă opun voinţei americane. Se chinuie, trage, încearcă. Nu pare să mişte ceva. Aduce un alt aparat, să verifice dacă am arme, metale, orice. Nimic. Îmi scrie ceva indescifrabil pe foaia pe care am primit-o şi mă lasă să plec.
“Buuun.”, mă gândesc. “Ce bine că am trecut de nebunii ăştia. Să scot telefonul, să-l sun pe şofer.” Telefonul în bagajul de mână, bagajul de mână blocat. Mă plimb ca titrezul prin aeroport, intru în panică. Poate a plecat. Am stat cam mult la coadă ce-i drept. Ce să fac? Ce să fac? Îl găsesc până la urmă, stând într-un colţ resemnat, cu numele meu în mână. Mă urc pe canapeaua neagră, de piele, din spatele maşinii şi mă scufund în gânduri. Mă uit pe stradă, văd luminile oraşului. Sunt în Dallas. Ce frumos. Sunt în Dallas.
Un accident de maşină mă trezeşte, însă, din reverie. O doamnă a intrat în noi, lasând maşina praf pe-o parte. Nu pe a mea, din fericire. Este exact ce trebuia, pentru a încheia drumul corespunzător. Se anunţa o excursie cu peripeţii. (mai târziu am aflat că şoferii din Dallas nu sunt neapărat ce-i mai buni. Acolo toţi conduc, indiferent de aptitudini şi abilităţi. “Cam ca-n Bucureşti”, mi-am zis eu, în sinea mea.)
Ajunsă la hotel, sparg lacătul cu puţin ajutor divin, fac un duş fierbinte, mă uit 10 secunde pe geam (de la etajul 20 se vede superb oraşul) şi adorm. De la ora 21.00. Eram în Dallas.
(TO BE CONTINUED…)