Pesemne că am cobit puţin cu ultimul meu post, pentru că munca s-a activat serios. M-a prins în mreje bine de tot şi nu m-a mai lăsat să aştern nimic în Word. Până acum. Căci mă frigeau buricele degetelor să scriu câte una, alta, până nu-mi pierd definitiv şirul gândurilor. Mă mai frigeau şi remuşcările, pentru că de mult îmi propun să vorbesc aici despre prieteniile vechi. Plecând de la definiţia prieteniei, pe care am încercat să o formulez mai demult, mă interesează să abordăm acum strict ideea “tovărăşiilor dintotdeauna”. Pentru că există şi acest concept. De dinainte de un metru înălţime, de dinainte să-ţi iasă dinţii de lapte sau să înveţi alfabetul.
Prieteniile care se nasc mai ales din proximitate. Că atunci nu eşti în stare să-ţi cauţi oamenii cu care petreci timpul. Dar eşti în stare să îi accepţi, să-i cunoşti şi chiar să-i iubeşti atunci când îi întâlneşti. “Tovărăşiile dintotdeauna” cresc odată cu tine şi tu odată cu ele. “Tovarăşul dintotdeauna” te însoţeşte la şcoală şi ştie când suspini. Te cheamă în spatele blocului să jucaţi şotron şi te invită la un tur de lac de Herăstrău, mai târziu, să te menţină în formă. La liceu drumurile vi se despart oarecum, dar rămâneţi totuşi în contact. Ieşirile nu mai sunt la fel de dese, dar nu dispar definitiv. Vă place să vorbiţi despre noii colegi şi profesori, despre aşteptări, excursii şi peripeţii. Apar primele iubiri şi lucrurile încep să se răcească.
Apare facultatea şi timpul se comprimă. Vă mai auziţi la telefon, dar sporadic. Aveţi deja planuri diferite şi mergeţi în direcţii opuse. Aveţi deja găşti diferite şi frecventaţi locuri opuse. Aveţi deja relaţii serioase, cu joburi serioase, cu prieteni serioşi. Şi vă vedeţi, poate, o dată la doi ani. Dar…căci aici vreau să ajung…când vă vedeţi, pare că timpul a stat în loc. Pare că poţi relua conversaţia de acolo de unde aţi lăsat-o cu 600 de zile în urmă. Ai sentimentul că vezi în ochii persoanei necunoscute din faţa ta acelaşi “tovarăş dintotdeauna”, căruia poţi să-i spui orice. Se îmbracă altfel decât ultima oară, vorbeşte altfel şi s-a tuns. Dar are aceleaşi glume, acelaşi spirit şi aceeaşi deschidere faţă de tine.
Nu mai ştii mare lucru despre ce face acum. Nu mai ştii când a plâns ultima oară, de ce s-a bucurat şi pe cine iubeşte. Nu mai ştii care este talismanul lui norocos, ce face când ajunge acasă şi cum se numeşte şeful lui actual. Nu-i mai cunoşti niciun coleg şi nu-ţi aminteşti exact ce facultate a terminat. Dar poţi sta de vorbă ore-n şir, fără pauză. Pentru că v-aţi văzut crescând, pentru că ceva invizibil vă leagă, indiferent de distanţă sau de timp. “Tovarăşul dintotdeauna” este, cumva, omul pe care îl poţi suna la 12 noaptea, doar să-l întrebi ce mai face. Va radia de bucurie în receptor.
Un singur “tovarăş dintotdeauna” am şi eu şi el a plecat în Grecia. 🙁