Nu știu alții cum sunt (normali probabil, dar nu-mi place să judec), dar eu am o obsesie majoră în privința resturilor rămase printre dinți. Mă doare fizic ideea de a avea o frunză între dinții din față sau o sămânță strategic plasată și de a umbla astfel prin lume, total nestingherită. Obsesia se trage, desigur, dintr-o traumă din copilărie. Îmi amintesc și acum că ieșeam de la liceu. Eram boboc și învățam dimineața pe-atunci. Aveam o covrigărie minunată în apropiere, care răspândea arome delicioase de cocă și în care ne înfigeam cu nerușinare uneori, în drum spre casă. Destinul a făcut să nu mă pot abține de la un covrig cu mac – preferatul meu. Nimic neobișnuit până aici. Am mers cu gașca prin parc, am râs, am zâmbit cu gura până la urechi cu fiecare ocazie și am flirtat. N-aveam ce face, eram mistuită de focurile adolescentine.
Nu înțelegeam parte din glume, e drept. Și ei – colegii – mi se păreau cam bizari, e drept. ”Dar poate arăt foarte bine astăzi, mai știi? Să mai iau blugii ăștia pe mine, că mă avantajează, se pare.” Și mă guduram și râdeam, eram perfect încrezătoare în forțele mele. A fost minunat, până când am ajuns acasă și m-am privit stupefiată în oglindă. Dinții mei păreau ciuruiți, din pricina semințelor de mac adânc înrădăcinate. Când zâmbeam, ieșeau la iveală ororile. Inevitabil. M-am înroșit instant, până în vârful urechilor, și am realizat. Toți știau, toți văzuseră, bineînțeles, dar nimeni nu binevoise să mă anunțe.
De atunci, sunt extrem de precaută și îmi iau toate măsurile de siguranță. Când pot, desigur. Când nu, prefer să cer părerea sinceră a oamenilor de încredere – fără jenă și fără sfială. Pentru că am ajuns la concluzia că este mai bine să știi când ai ceva printre dinți (deci nu mă deranjează deloc sinceritatea în privința acestui subiect) decât să treci prin momente de maximă penibilitate. Corect?