După ce am revăzut zilele trecute The Shining, am început să mă gândesc foarte serios la aversiunea mea pentru hoteluri. Adevărul este că niciodată nu mi-au plăcut. Iniţial am crezut că este vorba despre camerele impersonale, despre lipsa sentimentului de „acasă”. Apoi m-am gândit că trebuie să fie vina cameristelor. Urăsc ideea de a mi se umbla prin lucruri, de a lăsa pe altcineva să cureţe după mine şi, mai presus de toate, urăsc momentele inoportune în care se ivesc cameristele.
Apoi m-am gândit la holurile lungi, specifice, care îţi dau fiori pe şina spinării. Cu zecile de camere, pe-o parte şi pe alta, care îmi amintesc de spitale. Poate mochetele îmbâcsite cu praf şi noroi din zeci de ţări diferite. Sau sistemul de aerisire internă, care te împiedică să deschizi geamul, pentru puţin oxigen adevărat.
Dar zilele trecute mi-am dat seama. Este vorba, de fapt, despre toţi oamenii care au fost cazaţi acolo înainte. Despre poveştile lor, despre energiilor lor, despre planurile pe care şi le-au făcut în camera respectivă, despre dezamăgirile şi iubirile pe care le-au trăit acolo. Este vorba despre simplul gând că eu dorm în acelaşi pat cu alte zeci de persoane, care au trecut prin cameră de-a lungul timpul. Mă sperie groaznic acest gând.