Vinerea trecută am ieșit la o bere cu niște prieteni, pe undeva printr-un colț al Berceniului. Terasa la care am fost era ticsită de oameni de toate vârstele. Era atât de aglomerată, încât aveam senzația că patronul mai adusese scaune de acasă ca să ajungă pentru toată lumea. Mi s-a părut destul de ciudat, până am aflat că cei prezenți se adunaseră de fapt ca să vadă meciul naționalei României.
Recunosc că am renunțat să mai fiu la curent cu evenimentele fotbalistice de când Rapid a dispărut din prim plan, iar naționala a încetat să mai dea semne de viață semnificative. Mă mai uit cu plăcere la vreun turneu final sau la câte un meci din Champions League și cam atât. În rest, trăiesc fotbalul din amintiri.
În fine, am aflat și eu atunci că se desfășoară Cupa Europeană de Fotbal Under 21. Un eveniment extrem de important pentru echipa României, care s-a calificat la acest turneu final. Ca fapt divers, în cei 47 de ani de când există acest campionat, România a reușit să ajungă până în sferturi în 1998. În rest, am lipsit cu desăvârșire din tablou. De aceea, calificarea la acest turneu este într-adevăr o performanță în sine.
Aflată deja în etapa grupelor, România învinsese Croația cu 4-1 și meciul de vineri cu Anglia se anunța unul greu. Meciul a fost foarte captivant, cu multe faze pe poartă și multe goluri. În final, juniorii României au reușit să câștige meciul. Dar nu putea fi simplu atunci când vine vorba de o echipă de-a noastră. Am trecut de la agonie la extaz și invers de câteva ori. Am condus cu 1-0. Dar nu am apucat să ne bucurăm 2 minute că deja am fost egalați. Am reușit să preluăm iar conducerea preț de câteva minute până când am fost egalați din nou. Probabil că la acest scor, naționala mare (care acum se cam chinuie în calificări la EURO 2020) deja ar fi fost mulțumită de rezultat. Nu și naționala de tineret, care a găsit resursele necesare să mai dea încă 2 goluri și să închidă tabela cu 4-2 contra Angliei. Un meci extraordinar.
La sfârșitul meciului, lumea a explodat de fericire. Se auzeau de prin cartier oameni care strigau “România,România, ole, ole, ole”. Pe unii chiar i-am auzit că scandau: “ Ha-gi, Ha-gi!”. Asta pentru că la naționala de tineret joacă, si o face și foarte bine, băiatul lui Hagi, Ianis. N-am mai auzit să se strige așa de când România făcea niște meciuri extraordinare prin anii ‘90.
De la toți oamenii aceia aflați în culmea fericirii am înțeles că suporterii sunt dornici să vadă rezultatele pozitive și muncite ale sportivilor noștri. Și pustii ăștia de la naționala de tineret ne-au oferit o mică speranță că vor urma momente frumoase în fotbalul românesc. Chiar dacă sunt underdogs, au determinare, talent și curaj să se lupte până la final. Indiferent unde se va termina parcursul lor la acest campionat, sunt sigur că ne vom revedea în câțiva ani cu mulți dintre ei la naționala mare a României. Și atunci e posibil să avem o Generație de Aur 2.0.
Și în seara asta povestea s-a repetat. 🙂
Foto credit: Echipa Naționala de Fotbal a României.