Ascultam săptămâna trecută la radio emisiunea lui Moise Guran, care avea ca temă principală de discuție proiectul Ministerului Educației de a instala sisteme wi-fi în 4500 de școli din țară. Desigur, la un moment dat, dezbaterea a divagat puțin și un ascultător a introdus pe fir ideea de a avea camere video, cu transmisiuni live online din sălile de clasă, la care părinții să aibă acces oricând. Și asupra acestui aspect m-aș opri puțin astăzi, că mi s-a ridicat puțin părul pe șira spinării.
Practic, aceste transmisiuni live ar avea rolul, pe de-o parte, de a motiva elevii/studenții de a fi prezenți la cursuri (știind că pot fi urmăriți în timp real de părinți, de exemplu) și, pe de altă parte, de a motiva profesorii să aibă o atitudine impecabilă la ore (deci stop abuzuri, teoretic). Și am fost șocată să constat cât de mulți oameni îmbrățișau ideea, fără nicio problemă. Ori, din punctul meu de vedere, un astfel de sistem ar fi un abuz în sine. Să explic și de ce:
(1) Intră cu picioarele peste intimitatea copiilor. Să fim serioși, că am trecut toți prin gimnaziu și liceu, nu poți fi 100% concentrat la absolut toate materiile, întotdeauna. Hai să nu cerem imposibilul acestor copii și să nu fim absurzi. Mai râzi, mai faci o glumă, te mai uiți pe pereți când se predă lecția etc. Mi s-ar părea extrem de frustrant pentru acești copii să știe că sunt în permanență urmăriți de părinți. Pentru că da, sunt convinsă că ar exista și astfel de părinți, care ar putea să cadă lejer într-o extremă (cine a văzut Black Mirror, poate își amintește episodul cu pricina din serial).
A urmări non stop copilul – ce face, când face, cu cine, unde, cum – nu este soluția și baza unei educații solide. Seamănă mai degrabă cu o persecuție și eu, personal, aș fi înnebunit dacă aș fi fost nevoită să cresc și să trăiesc într-un astfel de mediu. Soluția este să-l înveți pe copil să deosebească binele de rău și să-i dai mână liberă să experimenteze lucruri, ca să învețe și singur.
(2) Intră cu picioarele și peste intimitatea profesorului și chiar îi poate submina autoritatea. A sunat la radio o doamnă profesoară care încerca să spună treaba asta. Dar, bineînțeles, totul s-a dus în direcția în care profesorii au lucruri de ascuns și atunci, na, nu le-ar conveni să fie urmăriți non-stop. Dar nu cred că despre asta este vorba. Ci despre faptul că ești în permanență expus. Că ar exista o presiune foarte mare pe profesor, la gândul că totul este transmis live. Că o bâlbă ar fi de ajuns, de exemplu, ca să ajungă ”viral” și imaginea lui să fie compromisă. Și nu toți oamenii sunt confortabili cu această situație, mai ales cei mai în vârstă. Este chiar ciudat să știi că ești urmărit, ca în Big Brother. Aș înțelege tracul unora și reticența altora.
Apoi, și în cazul profesorilor (ca și în cazul copiilor), cred că părinții ar reprezenta un major issue. De ce zic asta? Pentru că există părinți care nu pot evalua obiectiv și corect atitudinea profesorului și care exagerează și duc la extremă orice. Înconjurată fiind de oameni care lucrează în învățământ, multe povești ajung la urechile mele – de la amenințări dure ale părinților pentru că plozii nu au 10 la purtare (deși sunt extrem de agresivi cu colegii) sau 10 la nu-știu-ce-materie (pe la care nu trec, pentru că nu o consideră relevantă) și până la denunțarea profesorului că i-a ascultat copilul 3 ore la rând și consideră că asta este persecuție.
Dincolo de cele două aspecte de mai sus, Moise Guran mai pusese pe masă un aspect al acestei acțiuni: accesul gratuit al populației la o serie de cursuri, la care altfel n-ar avea acces și, poate, creșterea nivelului de educație din România. Dar să fim serioși: câți dintre cei care chiar ar avea nevoie de un curs de geografie de clasa a 6-a ar intra proactiv pe internet, să urmărească cu interes lecția? Câți și-ar aloca câteva ore (chiar și pe lună) pentru a învăța ceva nou? Pentru că, dacă au internet și un calculator, ar putea să facă acest exercițiu aproape autodidact deja – există cursuri online gratuite, există site-uri cu informații, îți mai trebuie doar puțină determinare pentru a le accesa.
Așa că, dacă ne dorim un sistem de învățământ mai performant, mi-e greu să cred că un control exagerat ar fi soluția. Poate trebuie să pornim de la infrastructura lui de bază – săli de clasă decente și toalete, manuale utile și ușor de parcurs, evaluarea corectă a profesorilor angajați și motivarea celor buni să rămână, sancțiuni drastice pentru abuzurile care se comit în școli (că la știri văd mereu că se descoperă, dar foarte rar și care au fost consecințele acestora) etc.