După ce am scris articolul ăsta, am tot discutat cu mai mulți oameni care-mi povesteau că trec prin experiențe similare și observă o tendință pe piață. Și, din conversație în conversație, mi-am adus aminte de o scurtă istorisire din vacanța noastră în Croația. Ne-am luat o excursie de-o zi pentru a vizita mai multe insule de pe lângă Dubrovnik și am plecat la drum cu un grup pestriț de oameni: francezi, spanioli, ruși și o familie din Thailanda stabilită în UK de mulți ani. Și despre această familie vom discuta în continuare.
Mi-a atras atenția încă de la început modul în care părinții relaționau cu puștiul lor, de maxim 6-7 ani. O zi întreagă, cât am stat împreună, nu i-am văzut măcar o dată să-l ajute efectiv să facă ceva – îi spuneau doar ce e de făcut și îi dădeau pârghiile, să se descurce singur. Când ne pregăteam să sărim din barcă în apă, în larg, s-a echipat singur, s-a asigurat că are vesta de protecție închisă bine și și-a pus ochelarii de înot. Când îi era sete, mergea singur la căpitan și îi cerea să-i umple paharul. Când a fugit de lângă grup, pentru a vedea o bucată de tablă ruginită și strălucitoare care zăcea prin port, l-au lăsat să facă asta și i-au spus doar atât: ”We are leaving in 2 minutes.” Și puștiul s-a dus, s-a uitat să vadă care-i treaba și s-a întors liniștit.
Dar cel mai mult m-a șocat povestea la masa de prânz. S-au așezat fix lângă noi. Felul principal de la masă era peștele – la grătar, întreg, plin de oase. Pe durata întregii mese, puștiul s-a descurcat absolut singur. Cu furculița și cuțitul și-a ales cu grijă carnea de oase, lua înghițituri mici cât să fie în regulă, maică-sa îl supraveghea doar cu privirea, cu colțul ochiului, fără să-și bage mâna în farfurie. Și a supraviețuit, iată. După masă, cât ne beam noi cafeaua, el a scos telefonul din buzunar. Andrei chiar îmi zicea: ”Stai să vezi, că totuși e copil și el. Ce s-o juca?”. Ei bine, nu se juca, ci citea o recenzie al unui meci de fotbal din UK. A citit ce l-a interesat și și-a băgat telefonul în buzunar, fără ca vreunul dintre părinți să-i atragă atenția asupra situației sau să-l dojenească.
Acum, vreți să ne imaginăm cum ar fi arătat toate scenele de mai sus în versiunea unei familii clasice din România (și poate nu doar din România, dar exemplele de aici îmi sunt mie la îndemână)? Cum mama l-ar fi echipat, mama i-ar fi umplut paharul, mama ar fi urlat după el să se întoarcă imediat și să aibă grijă să nu se taie, mama i-ar fi curățat peștele și, eventual, i l-ar fi mestecat puțin înainte să fie sigură că nu are oase? Să ridice mâna cine nu s-a întâlnit măcar o dată cu acest model.
Ce vreau să spun cu asta: că multe dintre chestiunile pe care le tot discutăm în ultima perioadă legate de tânăra generație se aplică și pentru generația noastră și izvorăsc și dintr-un model de educație pe care îl perpetuăm. Din această grijă excesivă a anumitor părinți, din cocoloșeală pe care le-o aplică copiilor, din frica permanentă pe care o au să nu pățească ceva. E mai simplu și mai confortabil uneori doar să-l tragă mai aproape de ei, să știe că e în siguranță, decât să stea și să-i explice de ce anume ar trebui să se ferească și cum să facă asta singur. Prin urmare, tu ca tânăr, de ce să vrei să-ți întinzi aripile și să explorezi, să cazi, să te julești, să o iei de la capăt, când e un loc călduț în cuib numai pentru tine?
Disclaimer: nu sunt mamă încă, e adevărat. Dar am văzut mulți copii crescând pe lângă mine, inclusiv pe frati-miu (aveam 14 ani când s-a născut). Cel mai mult mă enerva, încă de când eram puștoaică, replica asta a mamelor: ”E mic acum, nu știe.” și copilul avea deja 10 ani.