Mi-ar fi plăcut să scriu mai de mult acest articol, când aveam încă totul proaspăt în minte, când sufeream încă de febra plecării şi de plăcerea experienţei. Pe de altă parte, însă, nu regret că o fac acum. Este şansa de a retrăi clipe minunate. Bineînţeles, lucrul în agenţie are dezavantajele lui. Dar toate sunt şterse cu buretele când ţi se oferă posibilitatea de a explora o nouă cultură, un nou loc, de a învăţa şi de a experimenta, aşa cum mi s-a întâmplat mie. Să trec direct la subiect.
Prin iulie 2012 am fost luată la un status privat, care nu anunţa nimic bun. Am intrat acolo cu privirea copilului care a fost acuzat că a copiat, deşi el ştia că nu a avut de unde. Şi atunci mi s-a dezvăluit, pe un ton uşor grav: “Dibette, să ştii că am luat o decizie. Nu a fost uşor. Dar după timpul petrecut împreună am considerat că aşa este mai bine. Pleci la Dallas.” Nu am ştiut cum să reacţionez pe moment şi nu cred că ştiu nici acum. Simţeam o bucurie nemăsurată, dar pe care nu o puteam exprima în cuvinte. Discuţia a fost precedată de o vară întreagă de gânduri, planuri, de buletin schimbat, de paşaport făcut, de acte de semnat, de viza de obţinut. Dintre toate, doar o întâmplare scurtă aş avea de semnalat.
La Ambasadă fiind, interviul de viză aşteptându-l, mi s-a întâmplat o ruşinoasă. M-am prezentat la primul ghişeu cu dosarul complet în mână. Cu siguranţă-n voce, răspund la întrebări şi scot totul din mapa verde. Doamna de acolo pare satisfăcută, până când îi arăt fotografiile pe care mi le făcusem.
“Nu este ok.”, îmi spune blajin.
“Dar le-am făcut la un aparat la metrou, la dimensiunile cerute. Ce nu este în regulă cu ele?”
“Nu ţi se văd urechile şi ochii suficient.” (menţiune mică: deţin un breton stufos, care mi-a mai făcut probleme şi-n trecut).
“Ok. Şi ce este de făcut în acest caz? Aştept de mult programarea la interviu şi timpul nu-mi permite o reprogramare.”
“Avem un aparat special amplasat pe hol, pentru astfel de situaţii. Mergi acolo şi rezolvă repede cu fotografiile. Te aştept.”
Entuziasmată de situaţie, merg ţintă spre aparat. Un afiş mare străjuia pe faţă: “Fotografiile costă 15 lei. Aparatul nu oferă rest.” Mă uit în portofel: o bancnotă de 100 lei. Super! Situaţia ideală.
Întreb un paznic dacă are să-mi schimbe. Nu are. Întreb prin sală dacă are cineva să-mi schimbe. Nu are. Întreb mai departe. Nimeni nu are. Uşor disperată, cu glasul tremurând, mă uit în stânga şi-n dreapta, în căutarea soluţiei salvatoare. Dau mai întâi de ochii uşor strânşi ai doamnei de la ghişeu. Nu, nu acolo este soluţia, acolo este problema. Mă trezesc mai apoi cu o mână întinsă spre mine, acompaniată de o voce uşor piţigăiată şi cunoscută: “Nu am să-ţi schimb. Dar îţi pot da eu 15 lei, să-ţi rezolvi problema.”
Nu ştiu cum să reacţionez pe moment. Elena Alexandra Apostoleanu se oferea să mă împrumute. Tot ce mi-a trecut prin cap în clipa respectivă a fost: “Să-i cer numărul de telefon, pentru a-i returna împrumutul?”
În fine, îi au, că nu am de ales. Spun mulţumesc, îmi rezolv problemele, văd că s-au mai schimbat oamenii din sala de aşteptare, întreb din nou de schimbarea banilor şi reuşesc cumva să ajung la bancnotele optime. O văd pe Inna că se pregăteşte să iasă pe uşă, alerg după ea, lăsându-mi în urmă documentele care curgeau din mapa verde, şi strig: “Stai, stai. Am făcut rost de bani, iată. Mulţumesc pentru ajutor.” Întinde mână, îi ia şi îmi spune: “Nu mă aşteptam.” Zâmbeşte şi pleacă.
Nici eu nu mă aşteptam ca ea să mă ajute. Îi mulţumesc. A făcut un bine.
(TO BE CONTINUED…)