Sunt un fan înrăit al cafelei, în mod iremediabil. Nu o apreciez numai pentru calităţile de înviorare şi energizare, ci mai ales pentru gust şi aromă. Cafeaua miroase ca sâmbetele copilăriei mele. Sau sâmbetele copilăriei mele miroseau a cafea. Undeva pe la mijloc se află sigur adevărul. De altfel, aşa s-a şi legat relaţia dintre noi.
Îmi amintesc perfect că sâmbăta era acea zi a săptămânii când reuşeam, în sfârşit, să luăm micul dejun împreună, în familie. Mama pregătea o grămadă de bunătăţi, pâine prăjită, fructe şi legume, dar, mai ales, cafea la ibric. Mirosea puternic în toată bucătăria şi adoram să stau cu nasul deasupra ibricului şi să inspir aburii delicioşi. Mai apoi, mama şi tata se retrăgeau în sufragerie, „să-şi bea cafeaua”. Un moment de maximă destindere şi împărtăşire de gânduri şi poveşti. Mă furişam şi eu pe canapea şi îi ascultam cu mare atenţie, sorbindu-le cuvintele, aşa cum ei sorbeau cu nesaţ din ceaşcă. Aşa a rămas cafeaua întipărită în mintea mea şi de atunci o iubesc neîncetat.
Între timp, şi relaţia noastră a fost scindată, pentru că nimic nu poate fi perfect pe lume. Adică am început să văd cafeaua cu ochi duplicitari şi să o tratez ca atare. În viaţa mea există acum „cafeaua de birou”, cu care nu sunt cea mai bună prietenă, pentru că o beau de nevoie. Este „cafeaua de trezire”, pe care o sorb cu mailurile în faţă. Este cafeaua din timpul întâlnirilor matinale, pe care o asociez cu taskuri, joburi şi idei.
Şi apoi am „cafeaua de drag”, pe care nu o beau pentru că simt nevoia stringentă, ci pentru că îmi face o reală plăcere. Este cafeaua de acasă, de sâmbătă dimineaţa, este cafeaua băută în oraş cu fetele, este cafeaua pe care îmi place să o ţin alături în momentele mele de lectură sau film. Mirosul mă inspiră şi mă transpune de fiecare dată în lumea copilăriei mele.
Mi-ar plăcea să aflu cum s-au îndrăgostit şi alţi oameni prima dată de cafea şi ce reprezintă pentru ei această licoare.