Când eşti mic, trăieşti sub asediul şi chiar obsesia, aş spune, a poeziilor învăţate. Trebuie să reciţi frumos la toate reuniunile familiale, pentru a face dovada inteligenţei tale. „E foarte deşteaptă fata mea. Ia să auzi câte poezii ştie…” Şi începi să turui, gândindu-te la jocul nou, la cartea lui Jules Verne sau la căţelul pe care trebuie să-l plimbi în parc. Rar te gândeşti la ce spui de fapt.
Am trăit multe astfel de experienţe bizare. Una singură mi-a deschis ochii cu adevărat. Participam la Toamna Baladelor şi doamna dirigintă m-a pus să învăţ „M-am ascuns într-o scoică”, a lui Marin Sorescu. Este singura poezie pe care o mai ştiu încă pe de rost şi o iubesc şi o înţeleg cu adevărat şi mă reprezintă:
“M-am ascuns într-o scoică, pe fundul mării,
Dar am uitat în care.
Zilnic mă cobor în adânc şi strecor marea printre degete
Să dau de mine.
Uneori mă gândesc că m-a mâncat un peşte uriaş şi eu îl caut acum pretutindeni, să-l ajut să mă înghită de tot.
Fundul mării mă atrage şi mă înspăimântă cu milioanele-i de scoici asemănătoare.
Oameni buni, eu sunt într-una din ele, dar nu ştiu în care.
De câte ori nu m-am dus drept către una, spunându-i: “Ăsta sunt eu!”
Dar când deschideam scoica era goală..”
Pe voi ce poezii v-au marcat în copilărie?