Anul acesta mi-am zis că ar fi bine să învăț. Orice și oricât de mult. M-am trezit pe 1 ianuarie cu o poftă nestăvilită de a mă uita cu cartea în mână ore-n șir, fără alte gânduri și fără întreruperi. Vreau să învăț câte puțin din fiecare, să simt cum mă dezvolt și cum ies din lâncezeala în care înot de când am terminat masterul. Pentru că, în pofida oricăror opinii contrare și răuvoitoare, mie mi-a plăcut mult la școală.
Ce mă determină să gândesc astfel, poate vă întrebați? Ei bine, exemplele pe care le am în jurul meu. Și mama este prima pe listă. Pentru că ea și-a dat seama la 46 de ani că ar vrea și altceva, că ar vrea să mai învețe puțin și s-a înscris la facultate. O vedeam în fiecare zi cum își face programul în funcție de cursuri și cum se întoarce acasă cu notițele în brațe, ca o școlăriță. O vedeam în weekend cum stă cu cartea în brațe, în timp ce mesteca în tocăniță. Și o găseam noaptea în bucătărie, când mergeam după un pahar de apă, cum învață pentru sesiune. Cu poftă, cu o bucurie de nestăvilit și cu o emoție unică. Dar cu o discreție admirabilă – să nu ne deranjeze, să nu știm. Să nu credeți altceva. Mama muncea, creștea un copil de 9 ani (cam atât cred că avea pe atunci), îl ajuta la teme în fiecare seară, făcea mâncare și curat, mergea la cumpărături și, totuși, găsea undeva resurse pentru a se bucura și pe sine.
Credea, probabil, că nu va termina niciodată procesul. Simțea uneori, probabil, că nu va mai dormi niciodată normal din pricina examenelor sau că nu va mai visa vreodată altceva în afară de cifre (pentru că a făcut contabilitate). Dar iată cum au trecut anii și a venit licența. Credea că nu va reuși vreodată să redacteze zeci de pagini și tabele în Word. Dar a trecut și asta. Și și-a terminat frumosul vis cu un mai mult decât meritat 9. Nu cred că i-am spus niciodată explicit cât de frumoasă mi s-a părut inițiativa ei și cât de mult o admir pentru tot. Pentru că și-a dorit ceva și a reușit, în pofida tuturor obstacolelor ivite. Pentru că a trăit la 46-47-48 de ani, ceea ce mulți dintre noi nu mai au curajul să trăiască acum. Pentru că și-a făcut prieteni studenți și stătea cu sufletul la gură după fiecare examen și dădea un milion de refresh-uri până se afișa nota pe internet.
Nu cred că a conștientizat vreodată cât a fost de puternică în ultimii 3 ani. Dar mi-ar plăcea să-și dea seama de câte resurse interne dispune și că este o luptătoare. Mereu a fost.