Sunt momente în care simți că ai atins acel prag psihologic al răbdării. Ai atins limita superioară a suportabilității și vrei să urli, să ragi, să scoți tot ce mocnește în tine. Vrei să le spui tuturor că e gata. Tu nu mai poți înainta și nimic nu mai poate schimba această stare de spirit. Niciun cuvânt de bine, nicio îmbrățișare, nicio privire înțelegătoare.
Sunt clipe în care simți că este musai să schimbi ritmul. Dacă mergeai agale, te apucă nebunia de a o lua la goană, de a fugi în neant, până când ți se julesc călcâiele și ți se taie respirația. Și, dacă alergai, simți nevoia să te întinzi, să-ți domolești ritmul cardiac și să zaci. Doar să zaci cu zilele. Să privești cerul, să-ți asculți respirația, să nu gândești, să nu vrei, să nu știi.
Sunt momente critice, în care nu știi dacă trebuie să-ți urmezi instinctul sau rațiunea, nu știi dacă e mai bine să schimbi ritmul sau trebuie să-l menții, pentru a atinge punctul terminus. Pentru că, vezi tu, când făceai sport în copilărie, ți se repeta mereu, obsesiv: ”Simți că nu mai poți? Acesta este momentul în care trebuie să continui să muncești. Cu și mai multă pasiune, cu și mai multă putere. Acesta este momentul în care ai atins limita mediocră și trebuie să vezi dacă o poți depăși. De-abia de aici încolo se decid câștigătorii, profesioniștii, cei care fac performanță.” Într-un fel, ți s-a dovedit a fi adevărată această teorie. În alt fel, însă, din pricina ei ai rămas suspendat între două lumi. În ea zace, practic, lupta eternă dintre ce vrei și ce trebuie, dintre ce simți și ce arăți, dintre ce poți și ce vei putea.
Întrebarea care se pune aici este: de unde știi cu exactitate când ai atins limita și ai ajuns de partea cealaltă a baricadei? Ce anunță acest succes? Și, mai ales, vei mai fi capabil să te bucuri de el după, când îl atingi cu mâinile transpirate și vlăguite?