Obișnuită cu cercul de prieteni, de colegi, de familie, de clienți, de furnizori, înconjurată mereu de un anumit tip de oameni și cu același sistem de valori, rămân șocată când mă mai urc în tramvai. Mai ales în mijlocul zilei de lucru, când cei cu capul pe umeri s-au cernut deja și-și văd de treabă, de job, de leafă. Am senzația dură că pășesc într-un univers paralel și mă dezmeticesc greu, că îmi dau seama că asta-i realitatea de fapt.
Mă urc în tramvaiul 1, de la Afi. Aproape plin în mijlocul unei zile de marți. Zăpușeală. Un domn în vârstă își croiește loc prin mulțime – vinde plasturi și evantaie. Sunt sceptică și mă întreb pentru o clipă numai cine ar cumpăra, totuși, de ce-ar fi o afacere profitabilă. Nu termin gândul, că aud:
”Ce faceți? Mai puteți?”
”Pot, de ce să nu pot?”
”Cu cât dați evantaiul?”
”5 lei.”
În dreapta mea șușotesc două doamne: ”Ia uite, al dracu’…eu l-am luat cu 3 lei din piață.” Și una scoate repede din geantă un evantai albastru, cu danteluță albă pe margine. Și-și face vânt de câteva ori, ostentativ.
Și-apoi văd cum femeile îl opresc, se uită, unele caută culoarea mov (”să-l asorteze cu fusta”, mă gândesc), altele roșii, altele cumpără la nimereală. Vreo 4 tot a dat până la urmă. Deci lumea cumpără evantaie din tramvai. ”Să nu le treacă ăstora prin cap să schimbe vagoanele astea ponosite, că omoară micul bișnițar cu totul”, mă gândesc.
În fine. Se eliberează un loc, mă așez. La următoarea stație urcă un domn cu un bebeluș în brațe. Îl văd și mă rog de el să se așeze. Insist un pic, că e cam refractar, și deja am făcut gestul de a elibera scaunul. ”Haideți, vă rog…mă gândesc că…”
Nu termin fraza, că aud: ”Ce faci??” – urlă domnul respectiv ca din gură de șarpe. M-am speriat puțin, dar îmi dau seama repede că nu vorbește cu mine. O doamnă corpolentă bine, îmbrăcată într-un maieuț și cu părul vâlvoi, trage de copil, să i-l smulgă din brațe.
”Ce crezi că fac? Iau copilul să stau jos…”
”Păi acum te-ai găsit? Lasă-l la mine, că doar l-am ținut tot drumul…”
”Da’ ce?? E numai copilul tău?? Dă-l încoa…” și-l trăgea în continuare de piciorușe.
Domnul pleacă rapid, cu copilul în brațe, se retrage spre partea din față a tramvaiului. Doamna se așează pe locul de-acum liber și începe să țipe: ”Știu eu cum faci…te folosești de el. Din cauza ta e bolnav…nenorocitule, javră! Dar o să-ți fac felul, m-auzi? M-auzi, mă, handicapatule?” Nu cred că o mai auzea sau se prefăcea foarte bine.
Doamna rămâne pe scaunul meu, eu rămân ca proasta rezemată de geam încă 6 stații. Domnul cu copilul în brațe se chinuie să-și țină echilibrul prin mulțime. Domnul cu evantaie și plasturi continuă ofertarea. O fată din fața mea își taie unghiile, cu o forfecuță ruginită. O țigăncușă obosește și se așează cu fundul pe scară. Un bătrânel se scobește în nas. O doamnă bine citește presa pe tabletă, în timp ce alta se uită pe Facebook la filmulețe de make-up. La câțiva pași de mine doi adolescenți se sărută cu patos, în timp ce stânjenesc vizibil o bătrânică cu broboadă și pungă de rafie pe umăr.
Ce pestriți suntem totuși. Și nicăieri nu e mai evident ca în tramvai.