De când am început să călătoresc și să observ că peste tot există câte o ”lagună albastră, unde s-a filmat cu adevărat filmul Laguna albastră” :), am început să fiu și mai sceptică și mai rezervată la superlative. Citesc despre locurile în care urmează să merg, dar iau totul cu o sprânceană ridicată și un semn de întrebare. Că nu vreau să-mi fie crescute așteptările artificial și să ajung să fiu dezamăgită. Și prin asta am trecut și cu Plitvice Lakes National Park inițial.
Pe drumul nostru spre Plitvice, am oprit mai întâi în Rastoke, care este de fapt centrul istoric al localității Slunj. Locul a devenit popular datorită morilor de apă de pe micile cascade care se formează pe râul Slunjcica. Este un spațiu liniștit, de care nu știu foarte mulți turiști încă. Și extrem de pitoresc – cu case mici din lemn, cu mici cascade ascunse, cu extrem de multă verdeață. Noi nu ne-am afundat prea mult în Rastoke, pentru că deja era foarte cald și știam că ne așteaptă un traseu lung la Plitvice. Dar a meritat să bem o cafea acolo și să facem o pauză de vreo oră. (hint: în partea de sus a drumului spre Rastoke, parcarea este cu plată și e destul de dificil sistemul – scrie doar în croată, aparatul nu dă rest etc. Dacă treci de podețul care duce în Rastoke, sub podul mare, poți parca fără nicio grijă).
Ajunși la Plitvice, am avut un prim șoc. Parcarea de la Entrance 1 era deja full, motiv pentru care nu mai permiteau niciunei mașini să intre. Așa că a trebuit să întoarcem și să ne lăsăm mașina vreo 3 kilometri mai departe. Am avut noroc cu un parcangiu local, care a speculat momentul, și te lăsa să parchezi la el în curte pentru doar 10 euro pe zi. 🙂
Când, în sfârșit, am ajuns la intrare, am dat nas în nas cu o coadă imensă, de sute de oameni, care așteptau să intre în parc. Era caniculă și noi eram deja extenuați. Dar coada merge repede, nu e motiv de descurajare, și apoi intri aici. Primul contact vizual cu lacurile de la Plitvice, cu turcoazul perfect al apei, îți rămâne pe retină.
Deci clar parcul merită văzut, din metru în metru și din scoarță în scoarță. Și superlativele citite pe net nu sunt suficiente pentru a descrie peisajul de acolo. Apa are cu adevărat niște culori fantastice și e atât de limpede, încât poți vedea cum înoată peștii. Pentru noi a fost unul dintre cele mai frumoase locuri vizitate până în prezent.
Acum, câteva aspecte practice de reținut, dacă te hotărăști să mergi:
– biletul pentru adulți costă 180 kuna (aprox 115 lei) pe zi, iar cel pentru copii 80 kuna (aprox 50 lei), indiferent câte ore vrei să petreci acolo. Există posibilitatea să achiziționezi și bilete pentru două zile, dacă vrei să explorezi mai mult: 280 kuna (aprox 180 lei) pentru adulți și 140 kuna (aprox 90 lei) pentru copil. Copiii sub 7 ani pot intra gratuit.
– prin parc se merge pe jos, sunt poteci amenajate prin pădure sau podețe din lemn; oricum, trebuie să fii încălțat și îmbrăcat foarte comod, indiferent ce traseu alegi să faci.
– la intrarea în parc există o hartă cu cele 8 rute disponibile – câte 4 pentru fiecare intrare (Entrance 1 și Entrance 2). Rutele A și E sunt cele mai scurte și au o lungime de 3,5 km. Iar ruta K este cea mai dificilă, are 18,3 km lungime și ai nevoie de puțină pregătire fizică pentru hiking. Noi am ales să urmăm ruta B, de exemplu, care includea și un transport cu bărcuța peste lacul Kozjaka. Pentru a urma traseul ales, trebuie să fii foarte atent la indicatoarele care apar din loc în loc (este unicul sistem de marcaj). Pentru că eram atrași de tot felul de peisaje, noi am parcurs bucăți bune și din alte trasee, și ne-a luat vreo 6 ore toată plimbarea (față de 3-4, cât era estimat).
– este important să ai multă apă la tine (noi am băut 4 litri împreună, dar am prins o zi caniculară), pentru că nu ai de unde să-ți iei în mijlocul parcului; și poate un fruct sau ceva de ronțăit, dacă plănuiești să stai mai multe ore. În plus, ar fi indicat să ai o șapcă, pentru că nu toate drumurile sunt pe la umbră.
– deși era foarte aglomerat, pe noi nu ne-a deranjat neapărat; fiecare merge în ritmul lui, oamenii se opresc să facă fotografii, nu resimți neapărat nebunia în timpul plimbării. Nu neg, totuși, că ar fi fost o idee mult mai bună, poate, să alegem o perioadă mai puțin aglomerată. La bărcuță am resimțit cel mai bine numărul extraordinar de mare de vizitatori din parc, când a trebuit să așteptăm vreo 40 de minute, ca să putem urca.
– deși ăsta este primul lucru pe care vrei să-l faci când ajungi acolo, este strict interzis să intri în apă. Deci poți să-ți lași costumul de baie acasă, că nu e rost de bălăceală.
– după ce am traversat lacul Kozjaka, aproape de Entrance 2 și ultima bucată din traseul B, am găsit și o terasă de unde puteai cumpăra ceva de băut sau de mâncare. Oferta nu e deloc apetisantă, însă, deci n-ar trebui să vă bazați pe asta.
– pe TripAdvisor am văzut că sunt câteva (puține) opțiuni de restaurante fix în aria parcului, dacă ieși de acolo înfometat. Ne-am gândit că vor fi extrem de aglomerate, însă, așa că am preferat să mai mergem vreo 5-6 km cu mașina, până la restaurantul Degenija. Mâncarea e foarte ok, servirea la fel. Aici am găsit în meniu și mici, pe care am vrut să-i gustăm mai mult de curiozitate. Reteța e similară cu a noastră, dar fără bicarbonat (nu sunt deloc pufoși).
– ca opțiuni de cazare, în perimetrul parcului (o rază de 15 km, să spunem) vei găsi numeroase pensiuni, case, vile, așezate fix în mijlocul naturii, unde te poți relaxa.
Prin urmare, ceea ce vei citi sau vedea despre Plitvice Lakes National Park nu este neapărat adevărat. Pentru că în realitate arată totul mult mai bine și sentimentul pe care îl ai când te afli acolo nu se poate transpune nici în cuvinte, nici în fotografii.