Fascinația mea pentru ceasuri a început din copilărie și țin minte două situații precise.
Prima. Tataie avea un ceas automatic, rusesc, la care ținea foarte mult. Morar fiind, trebuia să îngrijească ceasul foarte bine, ca să nu se umple de praf. Îl desfăcea săptămânal și îl curăța riguros. Îl întorcea în fiecare dimineață și asta m-a intrigat mereu. Mulți ani nu am înțeles de ce, pentru că ceasul de pe perete funcționa perfect și fără să-l întorci. Dar nici nu l-am întrebat, părea ritualul lui. Vreo 50 de ani mai târziu după ce l-a cumpărat, știu că ai mei i-au propus să-i schimbe cureaua și a refuzat cu vehemență. Nu avea de gând să renunțe la vreo piesă originală. Acum tataie are bine peste 80 de ani, multe s-au schimbat în viața lui, doar ceasul a rămas constant.
A doua. Aveam vreo 8-9 ani când mergeam cu mama prin magazinul Big Berceni, să cumpărăm tot felul de prostii. Cum intrai în complex, pe partea stângă, era un magazin de ceasuri. Q&Q. Țin minte perfect. Cât se învârtea mama după cumpărături, eu rămâneam holbată la vitrină. Mă enerva cumplit că nu erau aliniate toate minutarele și secundarele, iar altele nu funcționau deloc. După ce am mai crescut puțin, treceam pe acolo și probam ceasurile doar ca să le potrivesc.
În pofida acestor lucruri, mulți ani din viața mea nu am avut un ceas. Nu mi se părea esențial, mai ales după ce am primit un telefon. Așa că dragostea s-a declanșat abia când am împlinit 20 de ani și tata și-a dorit să-mi facă un cadou special. Mi-a cumpărat un ceas Police simplu, pătrat, absolut minunat, pe care-l iubesc și păstrez încă.
Și dacă acum pot să disting marca unui ceas de la depărtare și să-i estimez valoarea, totul i se datorează lui Andrei. Și tot lui îi voi dedica și secțiunea din blog numtă sugestiv ”Ceasuri”, să-și spună toate of-urile tehnice despre acest subiect.