Apuci bara şi degetele se lipesc cu silă. Îţi dai seama instant că tocmai ţi-ai năclăit mâinile cu transpiraţia a două-trei generaţii de bucureşteni, care circulă regulat cu 381 între Brâncoveanu şi Piaţa Victoriei. Deschizi nările din instinct, să respiri adânc şi să-ţi iei gândul de la asta. Dar un miros înţepător îţi pătrunde în plămâni şi îţi zvârcoleşte măruntaiele. E mirosul de urină stătută al boschetarului care are dreptul de a sta pe scaun. Şi nu pe unul, ci pe patru.
Transpiri şi te sufoci, dar geamurile nu pot fi deschise. Sunt oameni în vârstă acolo, care preferă efectul de seră în locul „curentului” care se năpusteşte pe deschizătura de 10 cm. Imaginează-ţi totul în slow motion, acoperit cu un jingle enervant şi stupid, care răsună din difuzoare. O reclamă care încearcă să-ţi bage pe gât un medicament, un card de călătorii mai ieftin sau care te previne împotriva hoţilor de buzunare. Serios că ar fi bine să am grijă de geanta mea? Ei, uite un lucru la care nu m-am gândit niciodată. Nici nu mi-ar trece prin cap să fac asta, când mă strecor nesigură prin jungla autobuzului care mă conduce la metrou.
Problema transportului public terestru din Bucureşti sunt convinsă că a fost îndelung dezbătută şi criticată. Este imposibil să fie altfel. Pare că nimeni nu mai mişcă un deget spre evoluţie, spre progres, spre mai bine.
Ceea ce m-a scos pe mine din minţi, însă, este o discuţie recentă avută cu un controlor plin de vervă. În drum spre birou, urc frumos în autobuz, scot cardul şi bifez. Bipăie scurt, deci e de bine. Mă uit, mai am 8.20 lei. „E ok, mă gândesc…încarc săptămâna viitoare. Dar ce naiba…”
Mă izbeşte deodată, fără niciun avertisment, o miasmă de „levănţică”. Încep să realizez ruşinată de ce autobuzul este extrem de aglomerat în faţă şi aproape gol în spate. Mă uit atentă. Un boschetar. „Mă scuzi, îmi vine să spun, nu mi-am dat seama că am urcat în partea ta de autobuz. Să mă dau mai încolo?”. Zâmbesc ironic şi usturător laolaltă. „Ei lasă, că nu e prima oară şi n-ai murit. Oricum mai ai puţin.”
De la următoarea, un controlor urcă ţanţoş în autobuz, scoate legitimaţia, dă la iveală apărăţelul special, cu super puteri, şi vine spre mine.
„-Card aveţi?”
„-Avem.” şi îi întind liniştită cardul recent testat. Se uită, tastează, pufăie.
„-Păi ce facem aici? Compostăm şi noi când urcăm în maşină? Sau ne ţinem banii la puşculiţă pe card?” sesizez nota ironică şi zâmbetul mârlănesc, dar mă abţin. Nu am chef de discuţii prelungite.
„-Dar am bifat cardul imediat ce m-am urcat în maşină. Mi-a arătat că mai am 8.20 lei pe el şi totul părea în regulă.”
„-Mdea. Dumneavoastră spuneţi una, aparatul spune alta. Acuma nu prea ştiu ce să zic… am mai întâlnit eu fetiţe din-astea cu tupeu…” Simt că mi se fac ochii arcuri şi-mi sar din orbite.
„- Serios? Serios? Fetiţe cu tupeu care nu-şi validează cardul? Dar domnul? (şi arăt cu degetul înspre mirosul de „levănţică”). Domnul şi-a validat cardul? Domnul şi-a plătit călătoria? Domnul va fi verificat, bipăit, bifat, compostat, amendat, frecat la creieri? Mă tem că nu. Noi stăm ca proştii în picioare, în miros şi mizerie, plătim călătorii ca retardaţii şi, totuşi, noi suntem problema în ecuaţie.”
Am închis gura, am simţit cum mă înroşesc până în vârful nasului şi cum zeci de ochi mă ard cu privirea. Şi linişte. Cri cri cri…
Am zbughit-o pe uşă la prima staţie şi am luat drumul la pas. Urâte mai sunt lucrurile în autobuze.