Am văzut foarte multe reclame la viața mea. Și prin prisma meseriei, și prin prisma consumatorului de rând. Multe nu mă ating de niciun fel, mă gândesc că nu sunt în target. Altele mă uimesc prin compoziția de mare angajament și încerc mereu să-mi imaginez cum a decurs sesiunea de prezentare a spotului respectiv – când a venit agenția cu ideea, iar clientul a zis (de ce oare?): ”Daaaaa, minunat, eu pe asta o vreau și voi investi un polonic de bani să o aducem la viață.” Altele îmi plac la nebunie și îi admir pe oamenii din mintea cărora a ieșit ideea – jos pălăria.
Dar dacă ar fi să am un călcâi al lui Ahile când e vorba despre reclame, atunci acela ar fi organele care vorbesc. Sunt convinsă că v-a răsărit măcar un exemplu în minte, în timp ce citeați rândurile de mai sus. Că se răspândesc ca ciupercile după ploaie, dintr-un motiv care-mi scapă.
Băăăăi, de ce ar vorbi organul din mine și de ce ai crede că mă vei convinge să cumpăr ceva făcând asta? Mi se ridică părul pe șira spinării la gândul că mă opresc la trecerea de pietoni și rinichiul meu drept începe să se converseze cu rinichiul stâng al omului de lângă mine: ”Ce faci, frate? Prin tine câte lichide au trecut azi?” / ”Frățiwear, am o perioadă grea. Au trecut destule, dar nu ce trebuia. Cred că-mi iese o piatră și mă gândesc cum să scap de ea.”
Este atât de greșită povestea asta, încât nici nu știu de unde să apuc lucrurile. Corpul meu mi se pare atât de intim, probleme pe care le are la fel. N-aș vrea, vreodată, să-l văd desfășurat în personaje animate și întins pe toate monitoarele. N-aș vrea să facă grevă, n-aș vrea să povestească lucrurile intime care ne leagă, n-aș vrea să-mi dea lecții, n-aș vrea să mă părăsească și să pornească la promenadă și, în principiu, n-aș vrea să facă nimic din tot ce nu a fost proiectat să facă. Aș vrea să învăț cum să-l îngrijesc mai bine, dar asta este deja o altă discuție, care se poate aborda după un alt brief și cu alte livrabile.