Care-i treaba cu ieşitul singur la restaurant? Este un gest ruşinos să stai singur pe scaun, să ai toată masa numai pentru tine, să deschizi o carte, în timp ce-ţi comanzi o limonadă rece sau să butonezi telefonul, în timp ce-ţi bei cafeaua? Înseamnă că nu ai prieteni care să te însoţească şi oamenii te compătimesc în jur? Este cazul să te simţi prost pentru că vrei să petreci nişte timp cu tine însuţi, gândindu-te câte-n lună şi în stele? Nu, nu este.
Şi eu mă holbam când eram mai mică la oamenii care-şi luau prânzul singuri, la restaurant. Mi se părea bizar şi de neconceput. “Şi eu cu cine comentez? Dacă-mi vine vreo glumă bună, cui i-o spun?”. “O notezi sau o dai prin sms”, mi-aş răspunde acum. Pentru că recent am descoperit plăcerea de a merge singură în restaurante/cafenele. Mult timp m-am temut de întrebările chelnerului “Mai punem un tacâm?”, de prejudecăţile de tipul “Haha, sigur i s-a tras ţeapă…” sau de privirile necuviincioase la octogenarului de vis-a-vis. Mi se părea că par vulnerabilă şi părăsită, veşnic stigmatizată şi nevoită să ia masa singură.
Între timp, însă, părerea mi s-a schimbat fundamental. Îmi place să iau masa singură, atunci când am ocazia. E plăcut să observi oamenii din jur, să-i vezi cum reacţionează, ce subiecte discută, ce-i pasionează şi ce-i supără. Este plăcut să ai momente cu tine, în care să poţi digera (la propriu şi la figurat) avalanşa de evenimente care se rostogoleşte zilnic prin viaţa ta. Şi, deşi am sesizat că mulţi oameni încă mai au prejudecăţi în această privinţă, pe mine a ajuns să nu mă mai intereseze. Încurajez oamenii să ia prânzul cu ei înşişi din când în când. Vor fi uimiţi de câte lucruri vor descoperi. 