Am citit acest articol, care mi s-a părut foarte bun, clar și simplu de înțeles despre răspândirea coronavirus și lecțiile pe care le putem învăța până acum despre măsurile necesare pentru a ține totul sub control. Toată lumea urlă ”distanțare socială”, ”izolare voluntară”. Să stăm cât de mult în casă, să evităm aglomerația și contactul cu ceilalți oameni. Să luăm măsurile de azi, de ieri dacă se poate. You know the drill.
Meanwhile, în viața reală, de la firul ierbii.
Context: nu pot să țin copilul numai în casă zilele astea. Mai ales că mă gândesc că va fi vreme și pentru asta, dacă se anunță carantină. Dar pot să am grijă să-l feresc. Și atunci am găsit o parcare părăsită pe lângă bloc, cu câteva fire de iarbă și niște copaci. Destul cât să ne putem refugia la joacă și să luăm puțin aer, fără să intrăm în contact cu alți oameni, că nu prea trece nici dracu’ pe acolo. Mie mi-era frică să mă opresc înainte, acum mi se pare locul ideal.
Situația 1. Ne jucam frumos cu niște pietre, când văd că se aproapie o doamnă cu fetița, țintă spre noi. Ușor tușind, copila vine vertiginos spre Tudor. La care eu spun:
– Știți, noi suntem în izolare voluntară, vrem să păstrăm puțin distanța zilele astea.
– Da, doamnă. E și normal, zise femeia dându-și puțin ochii peste cap.
Asta în timp ce fata ei lingea căruciorul nostru. A mai făcut puțini purici în jur, a văzut că ne ținem tari pe poziții și n-are cu cine socializa, a plecat până la urmă. Deși locul e destul de mare, ar fi putut să se joace relaxate într-un alt colț. Dar nu izolare căutau.
Situația 2. Același loc, ne jucam cu mingea. Două doamne se apropie cu un copil. Băiatul, logic, se înfige direct în minge și o bagă în gură. Nimeni: nimic. Eu, același text:
– Știți, ne-ar plăcea să ne jucăm împreună, dar suntem în izolare voluntară acum…
– Nu-i nimic, stați liniștită. Fiecare cu ale lui.
Fac un schimb de priviri contrariate și-și văd de drum.
Situația 3. Pe un grup de Facebook se dezbate cu ardoare cum se pot obține aprobările necesare pentru a face botezuri și nunți în perioada imediat următoare (aprilie-mai!). Că banii au fost plătiți, oamenii anunțați, planurile trebuie să meargă înainte, n-are nimeni chef să-și dea peste cap viața. Nu m-am putut abține:
Acum, mă simt și eu nebună și exagerată în contextele de genul ăsta. Dar apoi mă pălește rațiunea și-mi dau seama că îmi doresc mult, mult să mă uit în urmă peste câteva luni și să zic despre mine: ”Băi, dar ce tâmpită am fost, zău. Am stat în casă ca disperata, m-am ferit de oameni și, uite, nu s-a întâmplat nimic grav…”.