Fiecare om are spaimele lui. Unele justificate, altele deloc. Unele mai mari, altele insesizabile. Unele ale căror rădăcini le poți identifica, altele apărute din neant. Unele care pot fi vindecate, altele pe care ți-e teamă să încerci sa le vindeci. Și tot așa. Că doar suntem mulți și diferiți. Dar nu am de gând să povestesc în continuare despre întuneric și șerpi, despre apă și singurătate, despre înălțime și clovni (apropo, care-i treaba cu frica de clovni?). Ci mă gândeam să vă povestesc cum am născocit eu propria mea teamă: de vorbitul în somn.
Ei bine, da. M-a speriat mult timp gândul de a dormi cu cineva alături, pentru că știu că mai am acest prost obicei. Nu știu de ce mi se întâmplă, cert este că mai scap câte o frază pe ici, pe colo. Și nimic nu ar fi ciudat, dacă nu aș fi pățit-o deja în stil mare.
Fiind copilă, tabere mai frecventam. Și ca orice suflet tânăr, care se apropie cu pași repezi de pubertate, mă ”îndrăgostisem” pasional și iremediabil de un băiat. Blond, cu ochii albaștri, glumele în buzunar și fetele la degetul mic. Bineînțeles, nu mi-a trecut niciodată prin minte că ar fi cazul să-i povestesc și lui despre suspinele mele, despre pozele cu el făcute pe ascuns sau despre informațiile sustrase ”întâmplător” de la colegele lui de clasă.
În tabără a fost totul super și relaxant. Ne distram, chicoteam și dansam, apoi dormeam. Câte 7-10 fete în cameră, ca în orice tabără școlară care se respectă. Într-o noapte, însă, m-am trezit buimacă din pricina râsetelor din jurul meu. Deschid genele lipite de oboseală și văd trei colege strânse în jurul patului meu.
”- Nu pot să cred asta!”, zice una dintre ele, vădit amuzată și contrariată.
”- Ce anume? Că dorm?”, zic eu, total nedumerită.
”- Nuuuu…că îți place de M.V.” Și se pun toate pe râs, în timp ce mie îmi fuge sângele din obraji și puterea din glas.
”- Ce?? De unde ați născocit voi asta?”
”- Ăaaa… Eram treze, tu dormeai dusă și vorbeai în somn. L-ai întrebat dacă nu vrea să te pupe (sesiune intensă de râs). Îmi pare rău că nu am apucat să auzim ce ți-a răspuns (sesiune intensă de râs).”
Am ignorat totul și m-am făcut mica sub pătură, cu nasul la perete și lacrimi pe obraji. ”La naiba, și suntem abia la începutul taberei. De-acum să vezi…”.
Ce a urmat este lesne de înțeles. Glume proaste, arătări cu degetul, momente penibile și o amintire de neuitat.
În prezent, EL zice că nu mai fac asta…decât rar. Dar spaima mea a rămas acolo, undeva, pe cortex.