Nu știu dacă vouă vi se întâmplă. Dar eu mai pățesc din astea – mă confrunt cu o situație, nu pot/nu-mi ies cele mai bune replici pe moment și apoi, la rece, îmi dau seama câte lucruri aș fi putut să spun de fapt. Și trăiesc cu frânturile alea de fraze în cap, bântuită de tot ceea ce n-am zis. Cam așa am pățit și cu spitalul din Zadar și m-am gândit să transcriu povestea cu tot cu replicile nerostite, să scap de ele.
Context: în singura noapte petrecută în Zadar, m-am trezit cu niște dureri îngrozitoare de stomac și cu puternice stări de vomă. După o agitație perpetuă de vreo 6 ore interminabile, deja deshidratată și vlăguită de puteri, i-am zis lui Andrei că trebuie să găsim o soluție. A sunat imediat la centrul de asistență, de pe asigurările noastre de călătorie, și l-au sfătuit să cheme salvarea, că e cea mai simplă metodă. Sună la numărul de urgență 112, le spune pe scurt care-i povestea și primește răspunsul: ”Există doar câteva ambulanțe în Zadar, deci șanse infime să ajungă vreuna curând la dvs. Mai bine o aduceți direct la spital.”
Cu mașina parcată la cucuieții din deal (că stăteam în centru, deh), se chinuie Andrei și cu mine și cu bagajele, bagă adresa pe GPS, se încurcă pe străduțe, parchează ilegal și ajungem într-un final. Acolo, nimeni care să știe engleză și să ne spună unde e camera de gardă. Reușim să intuim, în cele din urmă. Eu mă întind lată, dar cu maximă precauție, pe un scaun aproape murdar din sala de așteptare. Andrei merge la recepție, rezolvă în 5 minute cu compania de asigurări, fac schimb de documente cu cei de la spital, totul părea să funcționeze ca uns. Și îi spune doamna de acolo: ”And now you wait.” Și-am așteptat. Mai întâi vreo oră, să mă cheme la triaj. Doamna de acolo mi-a înfipt tensiometru pe braț și termometru la subraț și mi-a adresat 3 întrebări la care oricum nu prea avea chef să audă răspunsul. Mi-a făcut fișa într-un minut și mi-a zis: ”And now you wait.” Vreo două ore mai târziu, eram deja plină de nervi. Asistentele își beau liniștite cafeaua, medicii își fumau liniștiți țigărușa. Oamenii veneau, plecau. Eu eram în continuare pe scaun. Când mă pregăteam să decid că plec și-mi bag picioarele, mă cheamă în cabinet. Și de aici începe, de fapt, povestea noastră.
Trec de o ușă și intru pe un hol lung, cu cabinete pe stânga și oameni întinși pe jos și pe paturi pe dreapta. Cabinetele nu aveau uși, ci un soi de perdele transparente. În cabinet era în continuare domnul de dinainte. Iese și sunt poftită să intru. Îi explic că nu știu croată, să ne înțelegem în engleză, dacă se poate.
– Luați loc pe pat, vă rog.
[prima replică nerostită: Dar știți, șervetul de pe pat mai poartă încă urmele domnului de dinainte mea.] Mă așez cuminte și cu grijă și încep să-i povestesc.
– Ați luat ceva medicamente?
– Două Triferment, la interval de vreo 2 ore între ele. Era tot ce aveam la mine.
– Aha, nu știu ce este.
[replică nerostită: Te poftesc să cauți pe Google, că ai calculator în față. Bănuiesc că e important să știi ce substanță activă am băgat în mine.] N-am știut nici eu să-i explic exact ce conține.
– Hai să te consult. Ridică bluza.
Și-mi ascultă plămânii. [replică nerostită: De ceee plămânii?] Și apoi mă apasă ușor pe burtă, să vadă dacă doare. Nu durea la apăsare.
– Buuun, păi să-ți facem analizele. Și începe să vorbească în croată cu asistenta.
Asistenta vine, îmi ridică pantalonii, îmi dă cu alcool (sper, că spirt sigur nu era) și se pregătește să-mi ia sânge. Din picioare. Din ambele picioare, după cum indicau gesturile ei.
– [replică nerostită: De ce dracu mi-ai lua sânge din picioare?? Uite ce frumos se văd venele pe mână.] Stați puțin, o opresc eu la timp. Ce analize facem?
– De sânge. De unde să știu ce ai?
– Corect. Daaar…cât durează treaba asta?
– Păi, e multă lume azi. Nu pot să-ți promit nimic. Vreo 6 ore estimez.
– 6 ore?? Și până atunci ce fac?
– You wait. (pe asta o pun în engleză, că am auzit-o de atâtea ori, că îmi joacă în sinapse deja)
– [replică nerostită: Și până atunci îmi vărs sufletul din mine pe holul spitalului? Ești nebună?] Și nu puteți să-mi dați ceva până atunci? Un antivomitiv? O perfuzie cu vitamine? Habar n-am, ceva care să mă întremeze puțin. Nu pot nici să beau apă, n-am mai băut de vreo 10 ore, sunt deshidratată…
– Nu pot.
– Dar mai repede de 6 ore nu se poate rezolva? Azi trebuie să plecăm din Croația. (aveam programat chiar cel mai lung drum al nostru din road trip: Zadar – Budapesta, vreo 650 km).
– Nu. De aici le trimitem la laborator, nu mai e treaba mea.
– Păi și eu ce fac?
– You wait.
[replică nerostită: Arrrrrr…băga-mi-aș picioarele în așteptarea voastră, de tâmpiți.]
– Deci? Vă luăm sânge sau nu? Că nu avem timp de stat.
– [replică nerostită: Ba daaa, aveți mult timp de stat, că până acum te-ai hăhăit la cafea, sub nasul meu.] Nu, am zis scurt. Nu luăm nimic. Plec. Prescrieți-mi ceva…un antivomitiv, măcar să reușesc să beau o gură de apă.
– Eu nu sunt aici să prescriu. Nu poți să-ți dau nimic până nu văd analizele. Și nu înțeleg de ce ai mai venit atunci. Cum credeai că se întâmplă? E un spital.
[replică nerostită: Credeam că se întâmplă mai repede și că îmi poți da măcar o vitamină, să mă pun cât de cât pe picioare.]
Ne-am mai contrat puțin pe tema asta, încercând să-i explic că nu pot să stau 6 ore pe hol fix în starea în care sunt. Mai aveam niște nerostite în creier, de tipul: ”Unde ai învățat meserie?”, ”Mă scoate din sărite că vorbești în croată cu asistenta și nu înțeleg nimic. Zi în engleză, că e sănătatea mea.”, ”De ce naiba se mai numește spital de urgențe?”, ”Nu te mai uita la mine ca proasta…” și altele, din ce în ce mai urâte.
Până la urmă, văzând că n-am cu cine, am luat decizia să plec. Ea avea de-o grijă că trebuie să plătesc consultația. I-am explicat că asigurare, că e totul rezolvat, într-un final a înțeles.
Ies plină de nervi din cabinet și albă la față. Andrei se bucura, i se părea că m-am mai întremat. Nervii mă întăriseră puțin, așa este, și mă făcuseră să uit puțin de motivul pentru care sosisem. Ieșim din spital și începem să căutăm farmacii. Ca orice român adevărat, luasem decizia să-mi administrez eu niște lucruri. Niciuna nu voia să-mi dea nimic fără prescripție medicală.
Andrei era stresat și obosit și el deja. Iritată la maxim, am hotărât să ne pornim totuși la drum. Mai rău de-atât nu avea cum să fie oricum. A fost un drum extenuant pentru amândoi, dar am răzbit. Ușor-ușor, am reușit să beau apă, mi-a revenit culoarea pe buze și, odată ajunși în Budapesta, am dormit 12 ore fără întrerupere.
Dacă n-aș fi fost din România, probabil că aș fi avut un șoc și mai mare în această interacțiune cu sistemul medical din Zadar. O franțuzoaică își rupsese mâna urât de tot, a venit cu ea într-o pungă cu gheață. A apucat-o plânsul în hohote când i s-a spus la triaj: ”And now you wait.”