Dacă ar fi să mă întrebi pe mine, eu ţi-aş spune că există mai multe tipuri de superstiţii, de care suntem (aproape) iremediabil înconjuraţi. Desigur, există superstiţiile clasice, cu care am fost crescuţi şi educaţi şi după care ne-am ghidat multe decizii importante din viaţă. Te-ai gândit de două ori dacă merită să mai mergi la examen, după ce ţi-a tăiat calea pisica neagră. Ştii bine că nu spargi nicio oglindă, dacă nu eşti pregătit pentru 7 ani de ghinion. Şi dai fuga la casa de pariuri şi la Loto imediat ce ai călcat într-o surpriză cu moţ. Ţi-ai mutat ziua nunţii, ca să prinzi puţină ploaie şi noroc. Şi nu dai niciodată randament pe 13 ale lunii.
Pe lângă astea, însă, mai convieţuiesc cu noi şi superstiţiile impuse – ale căror căi nebănuite rămân. Noi le creăm, noi le creştem şi noi le dăm sens. Orice sens dorim, atâta timp cât îl respectăm. Aşa mi se întâmplă mie cu două obiecte: inelul şi cerceii. Nu ies din casă fără, nu le uit niciodată şi le protejez cât pot. Mă ajută la încredere, la noroc şi la intuiţie. Mă sperie chiar încrederea pe care o acord unor obiecte neînsufleţite.
Abia ieri mi-am dat seama câtă nebunie zace, de fapt, în această superstiţie a mea. Le-am uitat acasă, din grabă şi oboseală. M-aş fi întors negreşit din drum, dacă nu aş fi întârziat oricum la întâlnire. Aveam în minte, însă, premisa apocaliptică a „zilei proaste”. Am fost chiar surprinsă că nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun, aşa cum m-aş fi aşteptat. Aproape că îmi doream un prilej, pentru a exprima: „Ştiam eu! Nu am inelul la mine şi d-aia.” Dar nimic. Atât mi-a trebuit pentru a renunţa la ceea ce altă dată nici nu aş fi conceput.
Voi aveţi astfel de superstiţii? Şi dacă da, cum încercaţi să scăpaţi de ele?