Când intri în hora evenimentelor de zi cu zi, nu prea mai conştientizezi când şi cum îţi trece timpul. Măsori totul în împliniri şi eşecuri, task-uri şi deadline-uri, zile grele şi zile uşoare, planificări şi mişcări spontane. Rar îţi mai acorzi timpul necesar pentru a rememora ceva. Şi mai rar îţi oferi luxul de a te gândi cu adevărat la ceea ce ţi s-a întâmplat. Ziua de naştere ce-ţi mai trage câte un semnal de alarmă şi te pune pe gânduri. Sistematic, o dată pe an, a fost inventată această convenţie socială, care să te ajute să-ţi reaminteşti câte minute au trecut pe lângă tine.
Şocată am fost, aşadar, când mi-am dat seama că au trecut 10 ani de când am terminat şcoala generală. Nu mi-am dat seama până acum cât timp s-a scurs între mine şi ceilalţi 29 de colegi. Am fost ataşată tare de această etapă din viaţa mea. Pentru că am avut o învăţătoare, devenită apoi dirigintă, care a ştiut să mă formeze ca om, dincolo de orele de literatură. Pentru că am învăţat şi bune şi rele, pentru că am experimentat şi bune şi rele. Pentru că am avut alături oameni care mi-au fost dragi. Pentru că îmi petreceam aproximativ 25 de ore pe săptămână în banca mea – prima bancă de pe rândul de la fereastră. Pentru că aveam un prof de mate de care mi-era frică, dar care mi-a structurat gândirea. Pentru că aveam o profă de bio capabilă să răspundă tuturor curiozităţilor sexuale ale puberilor din faţa ei. Pentru că primăvara înfloreau magnolii la geamul nostru. Pentru că aveam o faţă de masă verde, pe care o îndrăgeam, o strângeam şi o băgam în dulap după terminarea orelor. Pentru că am fost „A” 8 ani de zile. Pentru că m-am îndrăgostit şi mi-a trecut. Pentru că am avut acelaşi coleg de bancă timp de 8 ani de zile. Pentru că mergeam mereu în tabere şi în excursii. Pentru că făceam versuri hilare cu „Frunză verde” în timpul orelor. Pentru că puteam să copiez la geografie. Pentru că aveam mereu note mici la religie. Pentru că proful de religie mă scuipa pe faţă de fiecare dată când îşi preda lecţiile. Pentru că am fost în corul şcolii şi am cântat la Monumentul Eroilor Necunoscuţi. Pentru că îmi plăcea să pictez şi am făcut peisaje minunate pe bucăţi mici de sticlă. Pentru că mergeam mereu la serbări la Primărie. Pentru că organizam scenete în germană la Institutul Goethe. Pentru că mergeam la Olimpiada de Limbă Germană. Pentru că îmi plăcea să chiulesc şi să merg în parc. Pentru că…dar câte nu ar fi de spus?
E greu pe moment să realizezi câtă influenţă poate avea asupra ta un om sau o întâmplare cât de mică sau o vorbă spusă la nimereală. Este nevoie de 10 ani din viaţă pentru a conştientiza ce norocos ai fost să fii atunci şi acolo şi nu altcândva şi altundeva.
Mi-am revăzut ieri colegii de generală. Pe unii chiar după un deceniu, cu alţii mă mai văzusem fugitiv, prin diverse contexte. Am fost uimită să constat că suntem la fel. Poate cu mai multe fire albe, poate cu riduri sau kilograme în plus/în minus, poate cu mai multe griji sau perspective diferite. Dar la fel. Avem acei 8 ani petrecuţi împreună, care ne leagă într-un mod imperceptibil. Ne mai înţelegem încă glumele şi ne mai cunoaştem încă firile. Recunosc, şi Facebook-ul are un mare rol în acest peisaj (se aude acolo în spate? 🙂 ). Dar totuşi…
Cel mai greu pentru mine a fost să răspund la întrebarea: „Tu ce-ai făcut în ultimii 10 ani?”.