Nu mi-au plăcut dintotdeauna tatuajele. De vreo 5 ani, cam așa, au început să-mi sclipească ochii după ele și să mi se lipească-n gând ideea de a-mi face unul. Dar fie nu găseam un model care să-mi placă. Fie nu reușeam să-i pun în spate o semnificație destul de puternică, o poveste. Că așa îmi place mie, să fie cu povești. Fie mă lua panica numai la gândul că o să doară sau că o să mă plictisesc îngrozitor de el. Până anul trecut, când în sfârșit am făcut pasul și mi-am făcut un tatuaj.
Ce s-a schimbat între timp?
Cel mai mult m-a motivat, recunosc, nașterea. Pentru că pentru mine a fost un roller coaster de emoții. Lucrurile n-au decurs nici pe departe așa cum mi le imaginam, feeric, magic, ușor, desprinse din filmele americane și din cursurile Lamaze despre respirație și zen. A fost un eveniment foarte intens, care m-a trecut prin toate stările, de la puternic negativ la intens pozitiv. Și-atunci am decis că vreau să port pe braț, pentru totdeauna, un tatuaj care să-mi amintească de orele respective. De energia de atunci, de pofta de viață care ne-a ținut sănătoși și optimiști. Și-a ieșit ce vedeți mai jos. Nu e cea mai grăitoare imagine, dar nici n-am alta mai artistică. 🙂
Cum am ales modelul și locul?
Nici nu știu de când am salvat în telefon imaginea asta cu pasărea colibri steampunk, cu niște ani în urmă probabil. Dar mi s-a părut foarte tare atunci. Și când am dat din nou peste ea, anul trecut, am știut că e ce trebuie. Am adaptat-o puțin și acum spune exact povestea pe care mi-o doream. Pentru mine. Ceilalți nu știu ce văd și dacă descoperă din prima toate detaliile ei.
Iar în privința locului am tot oscilat. Voiam să o văd des, deci am eliminat din start locurile ”ascunse” sub haine. Am avut emoții cu încheietura mâinii, pentru că auzisem de la alte persoane că doare rău aici. Dar n-am găsit niciun alt loc mai potrivit și-am zis ”fuck it”. Aici să fie. Și-n cel mai rău caz, rămân cu un punct. Lumea văzută de sus, cum ar zice Phoebe din Friends. 🙂
A durut?
Da, dar mult mai puțin decât mă așteptam. Nu știu cu ce să compar durerea, nu găsesc o altă experiență similară. Cert este că eu tot așteptam să înceapă chinurile, când am realizat că artistul a terminat deja treaba. Probabil este și o chestiune de zonă, de piele, de rezistența la durerea fizică, de acele folosite, habar n-am. Pentru mine a fost ok. Și procesul de vindecare a mers strună, pentru că am avut grijă să respect cu sfințenie toate indicațiile primite.
Mi-aș mai face un tatuaj?
Da. Și de data asta mi-ar plăcea să încerc ceva mai colorat. Prin urmare, sunt în căutare de idei, dar și de un artist cu mână bună, care să mă ajute să mi le pun în practică.