Am citit zilele trecute un articol, care m-a pus puțin pe gânduri: Big data meets Big Brother as China moves to rate its citizens. Gânduri din alea de copil, când îți puneai întrebări tâmpite de genul: dacă viața este de fapt masa de joc a unui uriaș? Și dacă ne vede tot timpul? Și dacă poate să decidă simplu ce se întâmplă cu noi mai departe? Nu știu dacă vouă vi s-a întâmplat, noi am trecut printr-o etapă în care asta era discuția noastră favorită și făceam tot felul de jocuri în jurul ei.
Pe scurt, în articol este vorba despre un proiect din China, care se pregătește să devină obligatoriu până în 2020 și care-și propune să creeze un sistem de rating pentru toți cetățenii. Să fie mai simplu de stabilit cine este de încredere și cine nu, mai ales când vine vorba de a le acorda credite, dar nu numai. În acest moment, mai multe companii au primit licență pentru a aduce propuneri fezabile pentru un sistem de social credit scores.
Sistemul ar urma să monitorizeze câteva criterii esențiale pentru definirea unui individ: (1) istoria creditelor – plata la timp a dărilor; (2) capacitatea de realizare – îndeplinirea corectă a obligațiilor; (3) caracteristicile personale; (4) comportamentul și preferințele (inclusiv de consum); (5) relațiile interpersonale. Prin urmare, absolut tot ce faci este atent monitorizat și judecat după algoritmul sistemului. Și trebuie să te străduiești să ai un scor corespunzător dacă vrei credit, dacă vrei viteză bună la internet sau să pleci în vacanță acolo unde îți place. Se ridică deasupra tuturor consultanți care te pot ajuta să-ți crești scorul, care te sfătuiesc cu cine să te împrietenești și cum să procedezi, pentru a debloca facilități. Un joc în care, odată prins, nu prea mai ai cum să ieși. Trebuie să atingi misiune după misiune, fără să faci vreun pas greșit, pentru că sistemul nu-ți oferă opțiunea de undo.
Mă cam sperie această perspectivă, să zic drept. Adică nu treaba cu monitorizatul – asta se întâmplă și acum și toți suntem (sau ar trebui) să fim conștienți de ea. Încă mă mir că mai cunosc oameni care se miră că Facebook le arată reclamă la decorațiuni interioare când își renovează casa. Sau reclame la scutece când sunt în luna a 8 a de sarcină. Vândută sub ideea că îți ușurează munca de research și îți dau la nas tot ce-ți trebuie în anumite momente, parcă ești mai liniștit și îmbrățișezi mecanismul mai simplu.
Mă sperie ideea de rating, însă. De faptul că va trebui, practic, să-ți construiești viața după un set de norme foarte clare și riguroase, ca să te încadrezi în șablon. Ca să ai acces la facilități, la tehnologie. Că trebuie să-ți alegi inclusiv prietenii cu grijă – nu pe criterii emoționale, ci pur raționale. Pentru că declarațiile lor publice te pot afecta. Că trebuie să alegi omul cu care-ți vei petrece viața în funcție de un rating – nu te poți lega de un stigmatizat al societății, că e posibil să ajungi să mănânci doar pâine cu sare în următorii ani. Chiar dacă-i frumos, deștept, te iubește și te respectă – ar putea să atârne mai greu faptul că are alte gânduri politice decât conducerea.
Dispare cu totul emoția, se reprimă orice pornire. Pentru că sistemele, tehnologia și algoritmii decid dacă suntem buni sau răi, dacă suntem de încredere sau nu. Algoritmi asupra cărora nu avem niciun fel de control, cărora nu le putem face sugestii de ajustare. Și, cel mai grav din toată povestea, nu decid asta pentru toți, cel mai sigur. Ci doar pentru plebe, care se supune ușor, fără să știe de la început la ce.
TweetIf we are not vigilant, distributed trust could become networked shame. Life will become an endless popularity contest, with us all vying for the highest rating that only a few can attain.
