Prietenia și nebuniile ei.

Vorbind ieri cu cineva despre prietenie şi valoarea ei în viaţa noastră, m-am hotărât să scriu acest post. Pentru că, de multe ori, tindem să etichetăm ca “prieteni” oameni pe care, de fapt, nici măcar nu-i cunoaştem, sunt tentată să încep cu o scurtă definiţie. Ce înseamnă prietenia pentru mine? Este conexiunea puternică dintre doi oameni, care împărtăşesc valori, gânduri şi idei. Este sprijinul reciproc pe care ei şi-l acordă, atât în momentele plăcute, cât şi în momentele mai puţin plăcute. Prietenul, în accepţiunea mea, este omul cu care poţi să nu vorbeşti, pentru că el ştie ce simţi şi prin ce treci de fapt. Este omul de la care ceri sfaturi, pe care oricum nu le pui în practică. De la care aştepţi o vorbă bună, dar care îţi oferă o dojană sinceră. Pentru că meriţi.

În viaţă am întâlnit foarte mulţi oameni, pe care mi-aş fi dorit să-i păstrez ca prieteni. Cu unii s-a întâmplat, cu alţii nu. De ce? Nu aş putea spune cu exactitate de unde a pornit ruptura şi unde ni s-au despărţit drumurile. Cert este că am rămas “cunoştinţe”. Pentru că în prietenie nu trebuie să existe egoism şi nici vanitate. Nu trebuie să-ţi doreşti să fii mai bun decât cel de lângă tine, ci trebuie să găseşti o cale pentru a fi mai buni împreună. Şi, mai presus de toate, în prietenie trebuie să investeşti timp. Din puţinul care ţi-a rămas. Prietenia creşte în timp şi cu timp. Niciodată peste noapte. Or aici ne prindem cei mai mulţi dintre noi urechile.

Ţi-e dor de prietena ta cea mai bună? Sun-o. Nu doar când nu ai ce face. Doar să o întrebi dacă e bine. Ţi-e dor de gaşca ta de prieteni, alături de care ai crescut? Dă-le un semn. Investeşte şi tu timp şi efort, pentru ca lucrurile să meargă. Altfel nu poţi discuta despre o prietenie adevărată.

Ca o concluzie: prietenia e rară. Dar şi când ai dat peste ea, merită să o creşti cu drag.

Sursa foto.